În mod tradițional, există o anumită antiteză între noțiunea creativității și cea a îmbătrânirii. Creativitatea implică o căutare continuă după nou, o capacitate de a stabili relații între lucruri, relații neîncercate până acum, o dorință pentru o exprimare care se străduiește să găsească forme noi, o respingere a regulilor acceptate și a rutinei zilnice. Toate aceste caracteristici sunt atribuite de obicei tinerilor, care caută mereu valori și mijloace de exprimare pentru a le experimenta, în timp ce vârstnicii sunt considerați a nu mai avea capacitatea reevaluării și a reînnoirii.
E adevărat că vârstnicii au înțelepciune și prudență – însușiri mai degrabă conservatoare decât creative... Există însă numeroase exemple care demonstrează că pierderea creativității nu constituie o fază inevitabilă a vieții, întâlnită la toți cei care îmbătrânesc, ci ea provine din lipsa unei motivări și a unor factori externi. Orice persoană care reușește să îmbătrânească, fără să piardă interesul însuflețit pentru cele din jurul său și pentru veșnicia care va urma, va fi în stare să-și păstreze capacitatea autoexprimării sau chiar să ajungă la realizarea ei deplină.
Gândiți-vă, de pildă, la vârsta înaintată a unor pictori și sculptori. Studiind operele celor care au trăit cel mai mult, rămâi uimit de puterea de expresie și de modernitatea ultimelor lucrări, ca și cum autorul* s-ar fi depășit și pe sine, și experiența creativă a generațiilor următoare. Este adevărat că arta are o viață de creație mai lungă decât alte activități. S-ar putea ca o persoană în vârstă să părăsească interesul științific, știința fiind, probabil, prea aridă pentru a satisface foamea după absolut. Sau e posibil ca evenimentele curente și politice să fie prea problematice pentru a mai fi în stare să trezească resursele interne.
Arta și religia însă pot trezi interesul oricui și oricând, prevestind veșnicia și permițând intrarea într-o dimensiune eliberată de întâmplările fizice.
În artă nu există vârstă de pensionare, iar relația cu Dumnezeu poate fi atât de sublimă, încât să fie etichetată drept „prietenie”. Un artist poate fi productiv până în ziua morții, chiar dacă lucrează mai greu și mai încet. Față de scriitori sau față de compozitori, artiștii plastici au un avantaj: pânza goală produce imediat un stimul, din care poate urma ușor o inspirație de moment. În schimb, memoria unui scriitor sau a unui compozitor e supusă la eforturi mai mari. Dacă munca scriitorului constă, în cea mai mare parte, în redarea prin propriile cuvinte a amintirilor din trecut, artistul plastic lucrează cu senzațiile și cu percepțiile tangibile, trăind într-un prezent realizat din lumini, forme și culori.
La vârsta de 96 de ani, pictorul Cassela spunea că în fiecare dimineață se pregătește să facă un nou tablou, pe care reușește să-l termine înainte de căderea nopții. Acest ciclu creativ zilnic, imposibil pentru un romancier sau un compozitor, îl leagă pe artistul vizual de un prezent care poate fi trăit din plin, eliberându-l, în același timp, de îngrijorările ce privesc viitorul.
Dacă am vrea să caracterizăm ultimele lucrări ale marilor artiști plastici, cu toate deosebirile de epocă și de stil, am găsi următoarele elemente comune:
- În primul rând, tendința spre o mai mare unitate a conținutului și spre o mai mare simplitate a abordării, reprezentând căutarea esențialului, în locul detaliului, și a virtuozității tehnice.
- În al doilea rând, contururile apar mai puțin distincte și formele mai ireale. Bătrânul Tizian folosește culoarea așa cum o vor folosi impresioniștii câteva veacuri mai târziu, iar Turner transformă materia într-o abstracție luminoasă.
- În al treilea rând, picturile devin mai dramatice. Implicarea artistului crește și portretele par a fi din ce în ce mai mult niște studii ale sufletului; ele câștigă profunzime și introspecție, toate acestea de neimaginat atunci când artistul era tânăr.
Este interesantă observarea forței expresive a autoportretelor lui Rembrandt, Liotard, Ingress, Fattori, Boldini și Picasso. În sculptură, ultimele lucrări ale marilor artiști se îndepărtează de canoanele clasicismului, câștigând un dinamism dramatic, pătruns de o căutare mistică. Artistul se îndepărtează de gustul contemporan, urmând o nouă libertate a expresiei, dedicată unei viziuni a existenței, plină de simțăminte religioase...
Este deosebit de interesant să observăm cum apariția unui handicap fizic la un artist bătrân poate fi compensată de eliberarea unor energii creatoare, care mai înainte n-au fost utilizate, de exemplu la Renoir, afectat de poliartrită reumatoidă, și la Monet, aproape orbit de cataractă.
Privind, în ordine cronologică, la nuferii lui Monet, se poate vedea pierderea formei și tendința crescândă spre monocromie, care merge mână în mână cu diminuarea vederii. Declinul fizic n-a fost însoțit de diminuarea corespunzătoare a forței creatoare. Când a împlinit 75 de ani, pictorul japonez Hokusai și-a rezumat viața de creație astfel: „De la 6 ani am avut mania de a picta tot ce era în jurul meu. Abia după ce-am trecut de 50 de ani am început să public majoritatea lucrărilor mele, însă nimic din ce-am realizat înainte de vârsta de 70 de ani n-are o valoare deosebită. La 73 de ani am învățat, în sfârșit, ceva despre adevăratele forme ale naturii, ceva despre caracterele animalelor, ale plantelor, copacilor, păsărilor, insectelor și peștilor. Din aceasta deduc că la 90 de ani voi fi în stare să pătrund în misterele vieții, iar la 110, fiecare punct și fiecare linie vor fi încărcate cu viață”. Oricine, chiar dacă nu are talent artistic, își poate educa gusturile, sensibilitatea și receptivitatea și, în felul acesta, există posibilitatea pregătirii pentru o bătrânețe productivă, indiferent în ce domeniu.
Creativitatea nu înseamnă în mod necesar a produce ceva, ci poate fi acea atitudine interioară care ne ajută să vedem lumea din jurul nostru mereu în alți termeni. Evitați restrângerea preocupărilor, precum și comportările rigide. Pregătirea pentru bătrânețe trebuie să înceapă încă din
copilărie, continuând cu adolescența, adică tocmai în anii de formare a sănătății și a personalității. Pentru o bătrânețe rodnică și activă, trebuie ca în tinerețe să existe o diversitate de interese,
iar nu concentrarea tuturor energiilor doar asupra unei ocupații limitate.
Creativitatea și originalitatea nu se pot obține la bătrânețe, dar ele pot fi menținute, dacă au fost exersate din tinerețe, până la sfârșitul vieții.
La toți cei care au păstrat dorința de a cunoaște și de a fi creativi, faza de declin devine timpul aprofundării. Cea mai bună ilustrare a acestei idei ne-o oferă Goya, care, într-o litografie târzie, desenează un bătrân neputincios și emaciat, cu o privire pătrunzătoare însă. Se apropie încet, sprijinindu-se pe două bastoane. Titlul lucrării, în colțul de sus, din dreapta, este „Învăț mereu”.
Acest portret, al unui bătrân de 88 de ani, rezumă în mod admirabil principala sarcină a fiecăruia – a trăi o viață cât mai utilă, pentru a fi gata să pășești în veșnicie. Într-o lucrare efectuată de dr. Melvin Pollner, de la Universitatea California din Los Angeles, se arată că vârstnicii care au relații sociale multiple, o familie înțelegătoare și prieteni se bucură de o sănătate mai bună, atât mintală, cât și fizică, decât cei care sunt lipsiți de aceste relații.
Bazat pe studiul efectuat asupra a peste 3.000 de persoane, dr. Pollner arată că o bătrânețe fericită include și relația sau legătura cu Divinitatea, relație extrem de importantă pentru bunăstarea psihică și fizică, ce poate fi experimentată zilnic. După cercetătorul Pollner, legătura cu Dumnezeu contribuie la bunăstarea vârstnicilor, chiar într-o măsură mai mare decât ceilalți factori.
Azi, mulți oameni de știință vorbesc despre o sănătate spirituală, punându-și chiar întrebarea dacă poate exista o sănătate bună fără o componentă spirituală.
V-a plăcut articolul? Nu uitați să vă abonați la noutăți!
0 comentarii până acum
Trimiteți un comentariu