vaccinurile

Vaccinurile - argumente pro și contra - vă las pe dumneavoastră să hotărâți!

Toți părinții sunt confruntați după nașterea copilului lor cu subiectul vaccinării acestuia. Fiecare din noi suntem puși în postura de a alege ce este bine și ce este rău pentru copilul nostru...

Nutritie echilibrata

Mici secrete ale nutriției echilibrate și sănătoase

Există câteva mici secrete în această complexă zonă a nutriţiei, care dacă ar fi cunoscute şi urmate la scară largă, calitatea vieţii umane s-ar îmbunătăţi rapid...

Mitul copilulu rasfatat

Mitul copilului răsfăţat - când ajunge un bebeluș sau un copil mic să fie răsfățat?

Încă de când sunt gravide viitoarelor mame le este inoculată ideea că ar trebui să aibă grijă din primele zile ca bebelușul să nu devină “răsfățat”, știindu-se că ei, bebelușii, sunt niște “mici santajiști”, niște “pricepuți manipulatori”..

Statistici privind farmaciile din Romania

Statistici privind farmaciile din România - suntem pe locul 5 în Europa, la numărul de farmacii pe cap de locuitor

Numărul de farmacii din România s-a dublat în ultimii zece ani. Distribuirea medicamentelor şi a suplimentelor alimentare este o afacere de 3,3 miliarde de euro...

Pericolul glutenului

Pericolul pâinii noastre cea de toate zilele. Adevărul despre gluten

În România, unul dintre cei mai consumați factori iritanți ai intestinelor este grâul. Grâul este bogat în gluten. Glutenul este un amestec de fracțiuni proteice, în principal reprezentate de glutelină și prolamină, fiind întâlnit în diverse produse cerealiere...

Se afișează postările cu eticheta bine de știut. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bine de știut. Afișați toate postările
SfatFarma logo 12/10/2017

Beneficiile alăptării la sân a bebelușului


alaptarea

  • Alăptarea reduce semnificativ riscul copilului de a avea astm, alergii sau cancer infantil.
  • Laptele de mamă conține anticorpi care îl ajută pe nou-născut să lupte împotriva virușilor și bacteriilor nocive.
  • Nou-născuții hrăniți exclusiv la sân în primele 6 luni de viață sunt mai puțin predispuși la infecții ale urechii, boli respiratorii și diaree.
  • Copiii care au fost hrăniți cu lapte de mamă în primele luni de viață e mai puțin probabil să devină supraponderali în adolescență sau la maturitate.
  • Mamele care alăptează se refac mai repede după naștere.
  • Alăptatul reduce riscul de cancer mamar sau ovarian, mai târziu, în viață.
  • Alăptatul întârzie revenirea ciclului menstrual al mamei, ceea ce mărește perioada dintre două sarcini.
  • Laptele de mamă este mult mai ieftin decât formulele artificiale.
  • A pune copilul la sân e mult mai simplu și mai rapid decât a prepara și a aduce la temperatura potrivită un biberon.
  • Hrănirea copilului la sân este un lucru bun și pentru mediul înconjurător, din moment ce nu mai există sticle de spălat și cutii cu formule de aruncat.

Laptele matern – mai mult decât hrană pentru copii





SfatFarma logo 11/18/2017

Postul alimentar - terapie eficientă pentru multe boli


Dacă pentru combinarea corectă a alimentelor literatura de specialitate este deosebit de săracă, privitor la post, situația este exact inversă: s-au scris biblioteci întregi. Dar ce este postul? Și mai ales postul total? Din „Evanghelia păcii” aflăm că există un singur fel de post – ajunatul – auto-înfometarea, adică abținerea de la orice fel de aliment. Această metodă se poate aplica în toate bolile și suferințele, ducând întotdeauna la vindecarea bolnavilor. În textul Evangheliilor ortodoxe sau catolice de astăzi se găsesc doar referiri la post, prin acest termen înțelegându-se abținerea de la mâncatul anumitor mâncăruri, de pildă carne, ouă și lapte, în anumite zile, ca miercurea și vinerea, și până la șapte săptămâni înainte de Paști și Crăciun. Nicăieri nu există vreo descriere a postului așa cum a fost el cerut în religie. Cine a făcut această schimbare de la postul total la post? Când și de ce? E posibil să nu găsim niciodată răspunsul la aceste întrebări și să ne mulțumim a constata că reducționismul dogmatic al religiei este tot atât de vinovat de suferința actuală a omenirii, ca și cel al științei materialiste carteziene. Deoarece postul în înțeles dogmatic ar avea ambiguități, ne vom folosi de termenul „post total” [n.n.: noi, românii, îi spunem „post negru”] cu înțelesul de ajunare sau de auto-înfometare terapeutică (pentru a o diferenția de greva foamei).


Doctorul Otto Buchinger arată că repausul alimentar este vechi de când a apărut omul pe pământ: „Este sigur că cea mai veche boală a fost provocată de greșelile de hrănire, iar cel mai vechi leac a fost înfometarea”. În introducerea la cartea sa „Cura de înfometare şi metodele sale auxiliare sub formă biologică” (Das Heilfassen und seine Hilfemethoden als Biologischen Weg), el arată că în trecutul omenirii au existat două feluri de post total: posturile propriu-zise, ca metodă de vindecare și posturile religioase, în fond însă, fiind cam același lucru. Postul religios și cel de vindecare mergeau mână-n mână în culturile vechi, pentru că medicina lor ținea de magia albă și pentru că regii, preoții, inițiații și adepții dobândiseră de mult timp experiență în această direcție, anume că posturile severe nu numai că vindecau trupul de boală ci chiar, cu același succes, elibera omul de obsesiile chinuitoare.

Așa de mult depinde sănătatea trupului de cea sufletească, atât de strâns sunt legate între ele, încât acest lucru nu poate fi neglijat nici de oamenii simpli, nici de instruiții psihoterapeuți moderni. Otto Buchinger menționează o serie de sfinți părinți ai Bisericii creștine care țineau des posturi îndelungate. El mai spune că pelerinii mahomedani, când merg la Mecca, trebuie să postească total trei zile înainte și șapte zile la înapoiere, iar în Iudeea existau sectele Esenienilor și Nazarinenilor care, în contrast cu poporul iubitor de carne, trăiau vegetarian, lipsindu-se de alcool și obișnuind posturi severe, de 40 de zile.

Utilizarea postului total în scop curativ a continuat fluctuant, dar cu o relativă dezvoltare până la începutul secolului al XIX-lea. Acest secol a fost dominat de școala de patologie materialistă a profesorului Wirchow și a urmașilor săi: Liebig, Weit, Meleschote, Feuerbach, Buchner, care au făcut să amuțească toate vocile favorabile vindecării prin post total. De pretutindeni se înălțau voci care criticau acest fel de vindecare. Chiar și bolnavii cu febră mare erau hrăniți bine. Francezul Chossat vorbea despre nonsensul postului în timpul febrei. Durian interzicea postul nu numai în stările febrile, ci și în cazurile de reumatism. Astfel, în ultima treime a secolului al XIX-lea, tratamentele prin post total fuseseră complet înlăturate din rândul artelor de vindecare. Așa au stat lucrurile cam până în anii 1880. S-a întâmplat atunci ca doi medici americani să redescopere vechiul post total vindecător. Doctorul Henry S. Tenner a fost primul care a îndrăznit să reintroducă tratamentul prin post total în terapeutica de purificare a organismului, el însuși supunându-se unei înfometări de 40 de zile, sub supravegherea mai multor colegi, pentru a dovedi lipsa de pericol a unui post absolut, îndelungat.

Al doilea medic american care a forțat ușa spre un nou mod de a privi tratamentul prin post total a fost dr. Dewey din Meadville, Pennsylvania, care lucra la spitalul din Chattanooga. El a scris o serie de cărți de o valoare neprețuită, câștigând un mare număr de adepți. Dr. Buchinger citează cazul unei fetițe tratată prin post total de dr. Dewey, care a produs o mare senzație. Cazul a fost următorul: Fetița suferea de multă vreme de dispepsie. A căpătat în plus și tifos, ca urmare vomitând orice mâncare i se dădea, inclusiv apa. A fost supusă unui post total de 35 de zile, după care pulsul și temperatura au revenit la normal, iar limba tot atât de curată ca a unui nou născut. Fetița s-a însănătoșit complet! După aceasta, dr. Dewey a tratat nu numai bolile acute, ci și pe cele cronice prin posturi totale de 3, 4 sau 5 săptămâni, având un asemenea succes, încât societatea medicală și presa medicală din Statele Unite au avut o dezbatere cu privire la această metodă de tratament. Cu toate acestea, medicina „oficială” a stârnit o furtună contra metodei prin post total, acest mod de vindecare nefigurând în analele ei. Au urmat o serie de alți mari adepți ai postului total în Rusia, Franța, Germania etc.: dr. von Seeland, dr. Adolf Meyer, dr. Sigmund Müller.

În Franța, dr. Guelpa a înregistrat succese răsunătoare în tratarea prin post total în diabet, astm, bronșită, bolile de stomac, intestin și ficat, constipațiile cronice, feluritele erupții ale pielii și chiar artrite și inflamații ale ochilor. Tot în acea vreme, doctorul Just, conducătorul Sanatoriului Junghom din Harz, a combinat tratamentul vegetarian de crudități cu postul total, cu rezultate deosebite. În sfârșit, astăzi există o lungă listă de medici partizani ai postului total. Între diferitele școli de medicină în care se aplică această metodă terapeutică există, firește, unele deosebiri de durată sau detaliu (de pildă, apă simplă, apă distilată, alte lichide, sucuri de legume, aplicări de clisme sau nu, purgative etc.). După durată, în Anglia și SUA se practică postul total de 30 de zile, în Germania de 21 de zile, iar în Franța de 14 zile. „Clasicii” mai moderni ai postului total sunt: Suvorin, Nicolaev, Bragg, Buchinger, Waerland. Între aceștia, trebuie să-i fim recunoscători medicului militar german Otto Buchinger pentru minunata sistematizare și rezumare a fiziologiei postului total, exprimată cel mai clar cu putință:

Organismul nostru fiind obișnuit cu introducerea regulată a substanțelor energetice pe traiectul digestiv, o întrerupere intenționată a acestei aprovizionări este o măsură care are efecte profunde. Din ziua în care lipsim pe cineva de hrană (cu excepția apei și puține sucuri de fructe), corpul este supus unor legi noi, în care trebuie să facă apel la măsurile de urgență, iar în această privință, el nu este lipsit de posibilități. Este folosită rezerva de glicogen a ficatului, precum și alte substanțe nutritive prezente în sânge. Acestea pot întreține funcțiile organismului timp de trei zile. Întregul metabolism se ajustează, făcând maximum de economie, după care corpul atacă depozitele de substanțe proteice. Pentru aceasta, el se folosește de țesuturile și substanțele care constituie agenți morbizi, de stingherire, în celule, cum ar fi tumefierile, depunerile de substanțe străine, precum și tot ce este putred, slab și împovărător pentru organism.

Experiența medicului care conduce cura de post arată că acolo unde se petrece ceva ce duce la disoluție apare o durere vie. Substanțele morbide care s-au depus în țesuturile bolnave stau captive și nu se pot urni. Când introducerea hranei încetează, aceste substanțe se dizolvă și se răspândesc în sânge, pentru a fi eliminate prin ficat, rinichi și tubul digestiv. Când întrerupem postul prea devreme, adică înainte de distrugerea totală a acestor depozite – și acesta este cazul cel mai frecvent – depunerile din sânge revin în vechile lor locuri de depozitare. Acest fenomen se numește recul. Valul nou de hrană introdusă în sânge împinge înapoi substanțele morbide care n-au mai apucat să fie evacuate. Numai în cazuri fericite, după întreruperea postului, substanțele morbide existente în sânge se evacuează definitiv, fără recul. Partea morbidă dispare, iar cea sănătoasă rămâne, iar anumite substanțe toxice străine, ca iodul, mercurul, creozotul etc. se simt pe limbă în timpul postului, ceea ce înseamnă că postitorul scapă de ele. Energia vitală, în înțelepciunea ei biologică, distruge tot ce este dăunător, bolnav și de prisos din depozitele de grăsime, hipertrofice, și de pe organele interne, glande și mușchi.

Sângele postitorului suferă acum o îngroșare. Capacitatea lui de coagulare crește. El conține acum cu 60-100% mai multă grăsime. Alcalinitatea scade, aciditatea crește, iar spre sfârșitul postului (după 3, 4 săptămâni) concentrația de substanțe alcaline crește din nou. Când sângele atinge punctul inferior de conținut în substanțe alcaline, apar unele fenomene neplăcute, ca amețeli, dureri de cap, sfârșeală, dureri de inimă, tendința de vomă etc. Aceste fenomene dispar pe măsură ce crește conținutului de substanțe alcaline. Totodată crește numărul de hematii (numărul lor, în orice caz, nu scade), iar numărul leucocitelor scade simțitor, ajungând cam la o treime în a 30-a zi de post. Scade întrucâtva și cantitatea de hemoglobină. Depozitele de toxine din celule se elimină și se evacuează. Celulele devin mai mici. Temperatura corpului scade cu 0,5 - 1°C. Metabolismul scade. Oxidările se reduc. Într-un post îndelungat, valorile metabolismului rămân constante. Respirația scade întrucâtva în intensitate. Pierderea apei din organism se reface prin distrugerea celulelor și prin oxidările hidrogenului. Mușchii au un procent mai scăzut de oxigen și fosfor, dar devin mai bogați în calciu. În părțile moi ale organismului scade cantitatea de potasiu, crește însă cea de sodiu. Totuși, în cursul curei de post echilibrul mineral al lichidelor tisulare rămâne constant. Glucoza din sânge scade. Cantitatea de uree din sânge este în creștere. Cantitatea totală a sângelui rămâne neschimbată, raportată la greutatea corpului. Dacă se introduc în corp destule lichide, vâscozitatea sângelui nu crește deloc.

Cantitatea de urină scade. Înfometații beau foarte puține lichide. Urina devine puternic acidă. După 10 zile de post, urina eliminată scade la jumătate, iar după 20 de zile ajunge la sfert. Fosfații acizi, acidul oxibutiric, acidul acetic apar în cantități mici în urină. Corpul se apără de acidoza prea puternică a postului prin formarea amoniacului. Toate porțile de evacuare ale organismului sunt folosite din plin. Resturile rezultate din arderea grăsimilor și hidraților de carbon ies prin plămâni. Restul proteinelor se elimină prin rinichi. Substanțele minerale se evacuează prin pereții tubului digestiv. Transpirația răspândește un miros urât. Fiecare bolnav – artriticul, astmaticul, diabeticul etc. – se caracterizează printr-un miros aparte începând din ziua treia de post.

Numărul bătăilor inimii scade uneori de la 80 la 50 pe minut. La inimile robuste poate apărea o brahicardie pronunțată, în schimb, la inimile slabe, numărul bătăilor crește. Tensiunea arterială scade. Caracteristic este faptul că la hipotensivi tensiunea de obicei crește, ceea ce denotă că postul are o acțiune de echilibrare. Explicația constă în faptul că pielea, mușchii și centrii nervoși sunt mai bine aprovizionați cu sânge ca de obicei. În genere, toată circulația decurge mai ușor, ceea ce prezintă o importanță deosebită pentru bolnavii de inimă și cei cu boli ale vaselor de sânge. E interesant faptul că în urma acțiunii mai viguroase a nervilor și a irigării mai bune a mușchilor, capacitatea lor de muncă crește pe parcursul postului, exceptând primele 14 zile.

În cursul postului, stomacul secretă mai departe suc gastric, dar aciditatea acestuia scade. Pancreasul lucrează și el, dar acest organ pierde oarecum din volum prin reducerea țesutului constitutiv. Ficatul este punctul vamal, cel de schimb al întregii economii a corpului. După epuizarea glicogenului, el are de lucru cu arderea grăsimilor, ținând grăsimile scoase din depozite la dispoziția organismului. Eliminarea bilei scade după o creștere a ei la începutul postului. Vezica biliară are însă tendința de a se contracta puternic și de a elimina diferite substanțe – nisip și pietre biliare. Aceste eforturi de purificare se observă întotdeauna la cei ce postesc total. Materialul evacuat se poate găsi în resturile ce ies prin tubul digestiv. Peristaltismul tubului continuă în tot timpul postului. Totuși, toate secrețiile digestive, începând cu saliva și terminând cu secrețiile intestinale, sunt cantitativ mai reduse. Pe baza observațiilor de mai mulți ani, s-a constatat că, începând din ziua a 3-a, suprafața tubului digestiv își schimbă funcția de absorbție în funcție de secreție, dar nu a sucurilor digestive, ci a reziduurilor. Aspectul acestor substanțe eliminate și mirosul lor arată cu ce fel de substanțe avem de-a face.

Substanța oaselor este cruțată în timpul postului. Este bătătoare la ochi cantitatea redusă de calciu eliminată. Măduva oaselor scade numai în urma unor posturi istovitoare (nu și în timpul unor cure normale) și anume: grăsimile dispar și apare o substanță mucoidă. Vasele sanguine din interiorul oaselor se lărgesc. Imediat după post apare o transformare a substanței mucoide în urma înmulțirii celulelor, formându-se o nouă substanță medulară.

Secreția hormonală internă și folosirea hormonilor se modifică în cursul postului. Activitatea tiroidei scade, celulele ei devenind mai mici. Același lucru se petrece cu paratiroidele și cu timusul. Glandele suprarenale își modifică substanța corticală și cresc în volum. La înfometări îndelungate la animale, activitatea glandelor se reduce. Tiroida și glandele care constituie factorii de intensificare a metabolismului prezintă o activitate scăzută.

Din cele expuse mai sus se observă rolul medicului interior, cu câtă grijă aranjează el totul în organismul postitorului. La înfometarea animalelor, cel mai mult rezistă ovarele și testiculele, glandele necesare reproducerii, și substanța sistemului nervos central. Aici se vede grija conștientă de scop a divinei puteri tămăduitoare. Reproducerea rămâne activă chiar și la cea mai îndelungată înfometare. Se spune că foamea duce la ușurarea corpului, ceea ce este adevărat, dacă ne referim la corp în ansamblul lui. Totuși, în timpul postului, vasele și mușchii prezintă un conținut mai ridicat de apă.

Cele mai multe cercetări fiziologice cu privire la postul total vizează efectul foamei. Cetățeanul Levanziu din Malta a fost atent monitorizat. El s-a abținut de la mâncare de bună voie și a fost îngrijit 31 de zile. Animalele nu postesc, ele îndură foamea. Levanziu însă postea. La om, foamea subită este însoțită de teamă, de disperare. Aceste emoții au o influență considerabilă asupra funcțiilor și stării organelor interne, dacă nu sunt controlate. Dăm aici un exemplu: După ce cei 500 de lucrători de la uzina de zinc din Silezia au încetat greva foamei, patru greviști au fost transportați în stare gravă la spital. Toți cei 500 erau atât de istoviți de cele 60 de ore de foame, încât nu se puteau ține pe picioare. Greviștii se așteptau la un efect radical al demonstrației lor. Au fost însă de ajuns trei zile de foame ca să fie doborâți.

Înainte vreme se considera că omul moare dacă organismul pierde 40% din greutatea inițială. Dar această cifră nu este ceva necondiționat. Cu o îngrijire bună, puii mamiferelor pot pierde 60% și chiar mai mult, fără să moară; din contră, hrăniți, își revin uimitor de bine și de repede. Erbivorele suportă înfometarea foarte mult timp. Ele devin mai active cu această ocazie și uneori dau un spor de randament. Aceasta este și o adaptare biologică a răpitoarelor, supuse întâmplărilor și perioadelor de înfometare. Nu avem date experimentale privitoare la maimuțele antropoide frugivore, dar oricum, experiențele în captivitate n-ar avea o valoare documentară.

Părerile asupra duratei postului total la om diferă de la autor la autor. Dr. S. Muller vorbește despre un pacient care a postit 65 de zile și s-a vindecat de o boală cronică foarte grea. Dr. Dewey a raportat colegului său, dr. Müller din Germania, 3 cazuri de posturi îndelungate în țara sa. În două cazuri pacienții au postit câte 65 de zile, iar în al treilea caz, 70. Toate aceste cazuri au dus la vindecare. Dr. Linda Hazard, elevă a lui Dewey, descrie un caz de post de 75 de zile, iar dr. Carrington din Anglia aduce la cunoștință că un american de 43 de ani a postit 79 de zile, ajungând prin aceasta la o minunată stare de sănătate. Recordul se pare că a fost consemnat de scriitorul american Upton Sinclair, care descrie cele 90 de zile de post ale unui proprietar de hotel din New York. Dr. Ernst Günter evidențiază cazul unui american cu o leziune gravă a măduvei spinării, urmare a unei puncții defectuoase. Abandonat de medici, fără speranță, în scaunul său cu rotile, el a postit 60 de zile. La capătul lor, nu a simțit nicio îmbunătățire, dar în următoarele 60 de zile, cele ale „stingerii postului” cu sucuri și supe ușoare, a avut loc minunea vindecării.

Postul este o cură de dezintoxicare, de transformare, de refacere a dispoziției psihice, de reglare-a metabolismului și de dispariție a tensiunilor şi a refulărilor. „Am supravegheat peste 3.200 de persoane în post total, care au trecut prin micul spital orășenesc. Au vorbit cu mine zilnic, povestește dr. Buchinger. Firește că nu pretind că observațiile mele referitoare la acești pacienți care s-au supus postului au exactitatea științifică a observațiilor lui Luciani asupra lui Secoi sau ale lui Benedict asupra Iui Levanziu. Totuși, pentru mine, aceste observații au o valoare mai mare decât acelea cuprinse în cărți. Observațiile mele pot fi acceptate de toți medicii care tratează prin post total, căci ele sunt urmarea practicii și au fost făcute pe subiecți umani.”

„Dacă unui om sănătos încetăm să-i dăm de mâncare – cu aprobarea lui, având grijă de condițiile de îngrijire – energii considerabile devin șomere, mai spune dr. Buchinger. Înainte, acestea se ocupau de digestie și de asimilație. Acum ele ne stau la dispoziție. De aceea, de multe ori, observăm la înfometați o capacitate de muncă a mușchilor și a sistemului nervos care ne uluiește de-a dreptul. Noi explicăm aceasta prin surplusul de energii încătușat înainte și acum eliberat, dar la un bolnav nu este la fel. La bolnav, rezervele de forțe sunt folosite imediat pentru reparații, pentru distrugerea unui țesut bolnav, pentru metabolism (la ficat) și evacuare, deci o muncă în plus, pe care n-o vedem la un organism sănătos. Deseori rămâne încă un plus de energie, care apare într-o minunată manifestare. Cura de post total este în esență o cură de dezintoxicare, de purificare a tuturor țesuturilor corpului. Dar nu numai atât. Această cură lucrează chiar cu materialul postitorului. Ea este un tratament biologic în sensul lui cel mai bun, sub controlul suveran intern, cu mult superior unei injecții grosolane. Un efect al postului curativ îl constituie restabilirea colaborării dintre organele și sistemele corpului nostru, reinstaurarea armoniei în organism. Un alt efect al postului total este descătușarea, eliberarea de trăirile sufletești negative, care poartă vina într-o mai mare măsură decât bănuim noi pentru tot felul de boli grele ale corpului nostru. Presupunem că, în privința capacității sale de a posti, omul întrece orice mamifer”.




SfatFarma logo 11/03/2017

Cum arată câteva alimente exotice, în mod natural


Cu toții știm cum arată plantele care fac mere, portocale, căpșuni sau nuci, dar puțini dintre noi știm cum cresc în habitatul lor natural multe alte alimente vegetale, pe care le apreciem ca gustoase și sănătoase. De pildă, câți dintre noi ne-am întrebat vreodată cum arată planta care face cacao sau cea care produce gustoasele și hrănitoarele arahide? Dacă v-am trezit curiozitatea, urmăriți imaginile de mai jos. În mod sigur vă vor surprinde.

Fisticul este sămânța unui arbust care se cultivă în livezi, în regiunile muntoase și însorite din Grecia, Turcia, Iran, Kîrgîstan, Turkmenistan, Pakistan și Afganistan. Fiecare pom este fie feminin, fie masculin și după 7-10 ani de la plantarea puietului începe să producă niște fructe care conțin un sâmbure alungit care, ajuns la maturitate, devine fisticul pe care-l mâncăm. La început, fructul este verde, iar când se coace devine galben-roșiatic și se crapă cu un pocnet ce poate fi auzit. Fisticul are o valoare alimentară deosebită: conţine 62% lipide, proteine, carbohidraţi, calciu, potasiu, magneziu, fosfor, fier, zinc și vitaminele A, E şi C.

Arahidele, spre surprinderea noastră, cresc într-un mod total diferit decât fisticul. În loc să crească pe crengi, ele se dezvoltă în pământ, ca legumele (de aceea se mai numesc și alune de pământ). Mai mult, spre deosebire de alte alimente grupate sub denumirea de alune sau nuci, arahidele au un înveliș exterior moale. Conţin cantităţi mari de vitamina B3, vitamina E şi zinc. Zincul este important pentru regenerarea ţesuturilor, vitamina E este un antioxidant puternic ce previne afecţiunile cardiovasculare şi cancerul, iar vitamina B3 are un rol important în funcţionarea sistemului nervos şi în menţinerea sănătăţii pielii.

Piperul, cea mai populară mirodenie de pe planetă, este un arbust cățărător (viță) cu tulpina lemnoasă, care poate ajunge până 10 metri înălțime. Face flori mici, în ciorchini, din care se formează fructele de un roșu închis. Când se usucă fructele ajunse la maturitate, ele devin piper negru, când se usucă fructele încă verzi, ele devin piper verde, iar când se usucă doar semințele fructelor, acestea devin piper alb. Dar, indiferent de culoare, piperul nu numai că dă gust mâncărurilor, ci și ne aduce o mulțime de beneficii pentru sănătate: este antibacterian, ajută digestia și este o sursă bună de fier, potasiu, mangan, vitamina C, vitamina K și fibre.

Cacaoa. Theobroma cocoa, un arbore care poate crește până la 8 metri înălțime în regiunile tropicale din America Centrală și de Sud, este cel care ne dă ciocolata. Capsulele pe care le produce acesta conțin 20-60 de semințe (boabe), înconjurate de o pulpă albă. În țările de baștină, această pulpă este folosită pentru prepararea de sucuri, smoothy-uri sau jeleuri, în timp ce boabele sunt comercializate în întreaga lume, pentru a fi transformate în delicioasa ciocolată. Toată lumea știe că o ceașcă de ciocolată caldă creează brusc bună dispoziție. Explicația: cacaoa conține două antidepresive naturale – fenilefrina și cofeina. Dar, în timp ce cafeaua nu este recomandată pe timpul sarcinii, cacaoa nu are astfel de contraindicații. După câteva înghițituri, organismul începe să producă un hormon special – endorfina, supranumită și hormonul fericirii – care ne dă o stare de bine. În pudra de cacao există vitamine, proteine, fier, zinc și acid folic.
Mango este un pom care aparține familiei de plante cu flori Anacardiaceae. Este nativ din sudul Asiei, dar poate crește foarte bine și în alte zone tropicale și subtropicale ale globului, în care temperaturile nu scad niciodată până la limita înghețului. Când pomul este tânăr, frunzele sale sunt de culoare portocalie. Pe măsură ce crește, culoarea acestora se schimbă în roz, apoi în roșu aprins și la sfârșit în verde închis. Florile pe care le produce acest pom sunt mici, albe, cu cinci petale, și răspândesc un miros dulceag, plăcut. Fructul său este o drupă (fruct cărnos, cu coajă și cu un singur sâmbure în interior) căreia îi ia între 3 și 6 luni să se coacă. În funcție de soi, la maturitate fructul poate figalben, roşu, verde sau portocaliu. Conține betacaroten, zahăr, vitaminele A, B-6, C, K, acid folic, calciu, fier și fibre.

Caju este un copac tropical veșnic verde, originar din America de Sud, ale cărui flori sunt la început mici și verzi, după care devin roșiatice. Fructul produs de acest copac, cunoscut și sub numele de „mărul de caju”, crește pe tija florii și poate fi galben sau roșu. Pulpa fructului are un gust dulce și este foarte hrănitoare. La capătul acestui fruct crește o drupă de forma unui rinichi și este ceea ce numim nuca de caju, un aliment pe cât de delicios, pe atât de sănătos. În primul rând, caju conține proantocianide, o clasă de flavonoide care înfometează tumorile și blochează divizarea celulelor canceroase. Mai conține: cupru, magneziu, calciu și vitamina K, acid oleic și grăsimi sănătoase.

Semințele de susan sunt produse de o plantă care are un grad înalt de toleranță la condițiile de mediu. Aceasta poate crește în locuri în care nicio altă cultură n-ar rezista. Florile sale sunt de obicei galbene și de formă tubulară, dar pot fi și albe, albastre sau purpurii. Fructele plantei sunt niște capsule canelate de circa 8 centimetri lungime, în care stau semințele, un aliment-medicament dintre cele mai eficiente: regenerează pielea, previn diabetul, reduc tensiunea arterială, protejează împotriva radiațiilor, întăresc oasele. Toate acestea, însă, cu o condiție: înainte de a fi consumate, semințele de susan trebuie râșnite. Numai așa își vor livra în întregime prețiosul conținut.

Vanilia este o plantă cățărătoare, cu miros plăcut, din familia orhideelor. Crește în Mexic și în America Centrală și poate atinge 10 metri înălțime. Are flori galben-verzui, care durează doar o zi, și din care se formează păstăi ce pot atinge 20 de centimetri lungime. În sălbăticie, florile de vanilie au 1% șanse să fie polenizate. De aceea, pentru a fi valorificată, e nevoie de lucrători care să o polenizeze manual. Apoi, din păstăi se extrage componentul principal, vanilina, una dintre cele mai scumpe mirodenii din lume. Dar în afară de aroma senzațională, care o face nelipsită din deserturi, vanilia este și un remediu natural pentru diverse afecțiuni: relaxează sistemul nervos, este antispasmodică, antiseptică şi digestivă. În același timp este şi un bun afrodisiac. 

Scorțișoara este obținută din scoarța unor copaci originari din India, China şi Sri-Lanka (Ceylon), care aparțin genului Cinnamomum. Aroma plăcută și gustul dulceag şi iute al scorţişoarei se datorează uleiului volatil, în componenţa căruia se găseşte aldehidă cinamică, felandren, eugenol, taninuri, zaharuri și elemente minerale, mai ales calciu. Scorţişoara este cunoscută demult în medicina populară ca stimulent al digestiei şi tonic general. Măreşte apetitul și are acţiune antisclerotică şi tonifiantă. Reduce balonarea abdominală şi durerile gastrice și stopează hemoragiile interne, mai ales cele uterine. Are și proprietăţi antiseptice şi antiparazitare. Din scoarţă se prepară o esenţă care este întrebuinţată ca remediu antigripal, precum şi la corectarea gustului unor medicamente. Din frunzele şi florile plantei se obţine un ulei volatil, folosit în parfumerie şi în producerea medicamentelor şi săpunurilor, iar din seminţe se obţine un ulei gras, care este utilizat la producerea lumânărilor.

Ananasul, în mod surprinzător, nu atârnă în pom, ci crește de jos în sus. Planta, care poate atinge 1,5 metri înălțime, are frunzele tari, cerate, și poate face până la 200 de flori. Culoarea acestora variază de la mov deschis (lila) la roșu. Aceste flori sunt absolut necesare pentru producerea fructului mare, cărnos și zemos, a cărui apariție n-ar fi posibilă fără efortul lor conjugat. Împreună, toate aceste flori vor forma în cele din urmă corpul ananasului. Ca și celelalte fructe, ananasul este inclus nu numai în rândul plantelor alimentare, ci și al celor medicinale. Are proprietăți revigorante, antiinflamatorii, detoxifiante, antidepresive și purgative. Conţine fibre, fitonutrienți, pectine, polizaharide, potasiu, magneziu, fier, mangan, acid folic, vitaminele B1, B5, B6 și C, antioxidanți și polifenoli (betacaroten). Însă, din punct de vedere medicinal, bromelaina este cel mai preţios compus al ananasului, deoarece este capabilă să descompună proteinele cărnii în aminoacizi, adică ceea ce corpul poate folosi.

Kiwi este un fruct care crește pe o plantă agățătoare (viță). În natură, florile sale sunt rareori polenizate, deoarece nu sunt prea atrăgătoare pentru albine. Astfel, se poate să treacă și 7 ani de la însămânțare până când planta să înflorească pentru prima oară. Fructele se culeg manual, după care sunt lăsate câteva zile, ca să se coacă complet. Fructul de kiwi are un puternic rol antioxidant, antiinflamator și protector cardio-vascular. Reglează tensiunea arterială, previne îmbătrânirea, scade colesterolul, împiedică depunerea plăcilor de aterom pe pereții vaselor, are rol antitrombotic, anticoagulant și protector al sistemului nervos.

Migdalele sunt produse de un pom fructifer căruia îi priește climatul mediteranean, unde poate crește până la 10 metri înălțime. Face niște flori mari, albe sau roz, care apar înaintea frunzelor, la începutul primăverii. Fructele sale încep să se maturizeze la 7-8 luni de la înflorire. Acestea sunt niște drupe verzui, cu un înveliș gros, înăuntrul cărora se găsește sămânța tare, lemnoasă, care conține migdala. Migdalele sunt bogate în vitaminele A și B, grăsimi bune, albumină, calciu și fosfor. De reținut: Există două specii de migdale: dulci și amare. Cele amare conțin o substanță numită amigdalină, care previne și tratează cancerul.

Cafeaua este produsul unui arbust nativ din Africa și Asia tropicală. Fructele acestuia seamănă cu niște cireșe roșii sau purpurii. Acestea sunt, de fapt, niște drupe ce conțin fiecare două semințe – boabele de cafea propriu-zise. Acestea apar după 3-5 ani de la plantare și le trebuie 9 luni ca să se coacă. Partea bună însă este că, o dată înrădăcinată, planta este capabilă să producă fructe în continuare, timp de 50-60 de ani. Cafeaua conține câteva substanțe care afectează corpul uman la nivel chimic. Ca mecanism de apărare al plantei, bobul de cafea conține niștesubstanțe chimice care sunt considerate psihotrope ușoare pentru om, dar toxice în doze mari. Cafeaua conține cafeină, care acționează ca un stimulent. Singurul risc al cafelei este dependența, prin urmare, să nu uităm dictonul „moderație în toate”.

Șofranul, supranumit „mirodenia regilor”, se extrage din stigmatul florilor unei plante mediteraneene numită științific Crocus sativus. Aceasta produce niște flori liliachii, cu un miros dulceag, ca de miere. Pentru a obține un gram de șofran e nevoie de 150 de flori, iar pentru a obține 450 de grame de șofran sunt necesare 225.000 de stigmate, ceea ce-l face cel mai scump condiment din lume. Șofranul datează din Egiptul Antic și era extrem de prețuit în Grecia Antică pentru culoarea și proprietățile sale aromatice. Arabii au fost cei care, în secolul al X-lea, au introdus cultivarea șofranului în Spania. În timpul Renașterii, Veneția era considerată cel mai important centru pentru comerțul cu șofran. Dar prețurile ridicate au însemnat și falsificarea șofranului, și se spune că Henry al VIII-lea, care-l prețuia, obișnuia chiar să-i condamne la moarte pe falsificatori.

Varza de Bruxelles este o legumă din familia verzei (Brassica oleracea). Mugurii chiar arată ca niște verze în miniatură și se formează pe o tulpină, lângă zona în care frunzele sunt prinse de aceasta. Fiecare tulpină poate produce până la 1,5 kg de verzișoare. Varza de Bruxelles este bogată în proteine, fibre, carbohidraţi, vitaminele A, B, E și K. Conține totodată cuprupotasiu, fosfor, fier, sodiu, magneziu, calciu, zinc, acid folic, mangan. Datorită acestui conţinut de vitamine şi minerale, varza de Bruxelles ajută la cicatrizarea rănilor, menţine pielea sănătoasă, previne apariţia cancerului de colon şi de plămâni. De asemenea, previne îmbolnăvirea ochilor şi stimulează buna funcţionare a inimii. Consumate proaspete, doar puțin înăbușite, aceste verzișoare sunt o delicatesă. Însă, pentru a profita de efectele lor benefice, trebuie să ne asigurăm că au fost crescute organic și să le preparăm la aburi.




SfatFarma logo 10/28/2017

Secretul mâncărurilor gustoase - potrivirea condimentelor


Mâncărurile n-au niciun haz dacă nu li se pun și ceva condimente sau mirodenii, care să le îmbunătățească gustul, stârnind pofta de mâncare. Aceste adaosuri aromate sunt produse de o serie de plante. Unele cresc și în țara noastră: mărarul, tarhonul, pătrunjelul, leușteanul, țelina, asmățuiul, anasonul, chimionul/secărica, coriandrul, enibaharul etc. Acestea sunt plante ale căror virtuți aromatice se datoresc uleiurilor eterice pe care le conțin. Cele mai apreciate se aduc însă din țările calde. Cu ani în urmă, bunicii și străbunicii noștri le cumpărau din prăvăliile de „coloniale”, magazine care vindeau mărfuri sosite din coloniile diferitelor puteri imperialiste.


Patria celor mai multe plante aromatice este Asia musonică, numită pe drept cuvânt de primii călători „Țara mirodeniilor”. Încă din Antichitate, mirodeniile și-au găsit drumul din India spre Europa. Prime le informații cu privire la comerțul cu mirodenii le găsim în inscripțiile templului Deir al-Bahr, de lângă Teba, din care aflăm că au fost aduse din porunca reginei egiptene Hatshepsut (1490-1468 î.e.n.). Dar ca să ajungă în Europa, mirodeniile trebuiau să treacă prin multe mâini, ceea ce le ridica foarte mult prețul. Indienii le cumpărau din locul de producere și le vindeau arabilor, care la rândul lor le vindeau egiptenilor. De aici, erau cumpărate de europeni.

În Europa, produsele aromatice deveniseră atât de prețuite, încât se plăteau în aur. Și, pentru că arabii controlau calea cunoscută de pătrundere în India, europenii au căutat altă cale de acces. Se spune că Columb, debarcând în Lumea Nouă, a crezut că a ajuns în India. I.P. Maghidovici, un vestit geograf rus, spunea că la baza descoperirii Americii a stat goana după mirodenii. Nu știm sigur dacă-i așa, dar din prima călătorie (1499), Vasco da Gama a adus la Lisabona o mare cantitate de plante aromatice, câștigând pe ele de șase ori mai mult decât cheltuise cu expediția.

Aromele care desfată gura

Care sunt principalele plante aromatice de proveniență exotică? Prima care a ațâțat imaginația și dorința de îmbogățire a fost, fără îndoială, piperul (Piper nigrum) o liană târâtoare, lungă de 10-15 m, înzestrată cu cârcei, ale cărei fructe, niște drupe de mărimea unui bob de mazăre, grupate în ciorchini, verzi la început, roșii la maturitate, se înnegresc prin uscare. Patria piperului este India, mai exact coasta Malabar. De aici, piperul a trecut în Persia, apoi în Grecia antică. Indienii îl numesc „piperi”, nume pe care 1-au preluat și romanii și care s-a încetățenit și la noi. Cumpărat la început cu aur, abia pe la mijlocul veacului al XIX-lea piperul a intrat și în casa oamenilor de rând. Alcaloidul piperina și alte uleiuri esențiale care se găsesc în fruct fac ca el să fie prețuit ca mirodenie și stimulent al poftei de mâncare.

Vanilia (Vanilia planifolia), plantă agățătoare din familia orhideelor, originară din pădurile mexicane, a ajuns în Europa după ce soldații lui Cortez s-au ospătat cu vestita ciocolată a aztecilor, mai gustoasă prin adăugarea de vanilie. Fructele de vanilie, lungi de 15-30 cm, cărnoase și conținând o rășină aromată, recoltate înainte de coacere și supuse unei maturizări forțate, au forma unor păstăi negre, zbârcite, comercializate sub formă de batoane.

Nu mai puțin celebră și căutată, datorită substanței aromate numită aldehidă cinamică, este scorțișoara, care este scoarța roșcat-cenușie, aromată, rasă de pe trunchiul mai multor arbori și arbuști din genul Cinnamomum. Patria scorțișoarei este Sri Lanka (Ceylonul de odinioară).

Insulele Moluce, cunoscute și ca „Insulele mirodeniilor”, sunt un grup de insule care aparțin de Indonezia, situate între Sulawesi și Noua Guinee. Aici, portughezii au făcut cunoștință cu arborele de cuișoare (Eugenia caryophyllata), arbore veșnic verde, rudă cu mirtul. Florile lui au un caliciu cilindric, de culoare roșie purpurie, cu patru lobi și o corolă emisferică de culoare rozalie, care cade în timpul recoltării. Mugurii florali se usucă și se valorifică sub numele de cuișoare. Cuișoarele s-au bucurat încă din Antichitate de o deosebită reputație. Astfel, mumiile vechilor egipteni erau împodobite cu mărgele din cuișoare.

Dafinul sau laurul (Laurus nobilis), arborele favorit al lui Apollo, ale cărui frunze încununau fruntea „laureaților”, crește în zona mediteraneană. Frunzele sale, care conțin o substanță aromata numită lauroestrină, erau folosite în vechime ca un prețuit condiment. Înaintea glaciațiunilor, aria de răspândire a laurului era mult mai largă, cuprinzând și țara noastră, unde arborele creștea în voie. Odată cu răcirea climei, el s-a retras în zonele mai sudice.

Între dresurile bucătăriei nu putem trece cu vederea șofranul. Stigmatele uscate, galben-portocalii ale șofranului cultivat (Crocus sativus) rudă bună cu brândușa noastră de câmp, dau unor preparate (mai ales cozonacului) o frumoasă culoare galben-portocalie, datorată unui carotenoid numit  crocină, și o aromă deosebit de plăcută.

Ghimbirul (Zingiber officinale) este o plantă ierboasă, care crește în pădurile tropicale umede din sudul Asiei, și ai cărei rizomi aromați sunt folosiți atât în bucătărie (la carne, orez, supe, fructe de mare), cât și în medicină. Aceleași întrebuințări le au și rizomii de galanga și zedoaria.

Cardamonul (Elettaria cardamonum) face parte din familia cruciferelor și este comun în India și Sri Lanka. Produce niște semințe aromate, cu gust picant, folosite ca și piperul și cuișoarele.

Asmățuiul (Anthriscus cerefolium), rudă cu pătrunjelul, a fost adus din nordul Asiei. Frunzele sale cu o aromă penetrantă și răcoritoare sunt folosite mai ales în Franța, unde intră în alcătuirea rețetelor de ierburi fine (fines herbes), foarte apreciate în arta culinară franceză.

Busuiocul (Ocimum basilicum) cunoscut de creștini ca plantă sacră, de etnologi ca plantă a dragostei și a premonițiilor maritale, iar de vindecătorii populari ca plantă medicinală, este și o valoroasă plantă culinară, folosită ca aromă de bază la fripturile de vânat, porc și oaie, deoarece le anihilează mirosul greu.

Cimbrul de grădină (Satureja hortensis) și cimbrișorul sau cimbrul sălbatic (Thymus serpyllum) sunt poate cele mai cunoscute plante aromatice. Americanii le folosesc în special la mâncărurile cu fasole, iar europenii la mâncărurile cu varză și tocături (mititei).

Chimenul (Carum carvi) este o plantă sălbatică din familia umbeliferelor. Semințele sale aromatizează brânzeturile, pâinea și băuturile, printre care vestitul Kümmel, băutura națională a nemților, sau secărica, mult fabricată acum o jumătate de veac și în țara noastră.

Coriandrul (Coriandrum sativum) este o cunoscută plantă umbeliferă, cu fructe duble, mari, rotunde, emanând un parfum extrem de pătrunzător. Este nelipsit în industria conservelor de carne și a lichiorurilor. Cârnații de casă, ca și alte preparate din carne, sunt de neconceput fără aroma originală a coriandrului.

Maghiranul (Majorana hortensis) este o plantă ierboasă, perenă, cu arome dulci de pin și citrice, foarte iubită de poporul român. Dă una din cele mai delicate și subtile arome culinare, înnobilând mai ales preparatele de Crăciun (cârnați de casă, lebăr, caltaboși, tobă), ceea ce i-a stabilit în Germania, patria cârnaților și mezelurilor, numele deWurstkrauf (mirodenie pentru cârnați).

În lunga listă a mirodeniilor am mai putea include feniculul, hreanul, isopul, sovârful, negrilica, schinduful, menta sau masticul, rășina unui arbore ce crește în insula grecească Chios și care aromatizează băuturile. Nu există industrie alimentară și bucătari pricepuți care să nu cunoască aceste plante aromatice, care au însoțit alimentația omului din cele mai vechi timpuri.





SfatFarma logo 10/15/2017

Mezelurile - ce conțin ele cu adevărat?


mezelurile

Mezelurile conţin aditivi foarte periculoşi, cum ar fi: nitraţi şi nitriţi de sodiu şi potasiu (de la E-249, la E-252), fosfaţi (de la E-339 la E-343) şi polifosfaţi (de la E-450 la E-452) de potasiu, sodiu, calciu, magneziu. În prezenţa proteinelor, nitriţii se transformă într-o substanţă care favorizează apariţia cancerului de stomac. În doze foarte mari, nitriţii dau o toxicitate acută, care împiedică sângele să mai transporte oxigen. Sugarii şi copiii mici sunt foarte sensibili la aceste substanţe, care le creează probleme respiratorii. Un aditiv pe care producătorii îl folosesc ilegal şi frecvent în mezeluri fără a fi sancţionaţi este amidonul modificat. Conform Ordinului nr. 975/1998 privind aprobarea normelor igienico-sanitare pentru alimente, amidonul nu este admis în produsele din carne. Totuşi, mezelurile conțin amidon cu nemiluita, deoarece acest aditiv are proprietatea de a reţine multă apă, mărind cantitatea produsului, dar înlocuind, în fapt, carnea.

La ce ingrediente trebuie să fim atenţi când alegem un produs procesat din carne?

Chiar dacă au fost siliţi de legi să treacă pe etichete toate componentele reţetei, producătorii din România se feresc să dezvăluie cantităţile adevărate de carne dintr-un produs. Dintr-o listă de aproximativ 20 de ingrediente, doar unul singur este carne. Restul sunt fosfaţi, nitriţi, nitraţi, arome sintetice şi coloranţi, multă sare şi multă apă. În ultima vreme, au apărut tot soiul de aditivi care n-au fost testaţi toxicologic, dar pe care producătorii au început să-i folosească intens. Între cei mai periculoşi sunt fosfaţii, care împiedică fixarea calciului în oase. Imaginaţi-vă ce înseamnă asta pentru copii. Glutamatul monosodic dă un gust foarte bun. Stimulează pofta şi te face să mănânci încontinuu. Efectul nu apare imediat, dar în timp duce la obezitate. Aspectul de „delicios” al mezelurilor este dat în mare parte de făina de soia sau de amidonul de cartofi, care pot reprezenta chiar 40% din compoziţia unui parizer sau a unui salam ieftin. Soia în stare pură, nemodificată genetic, a ajuns să fie cel mai sănătos ingredient dintr-un salam.

Peştele afumat este indicat pentru consum?

Peştele afumat este mai greu de digerat din cauza fumului, care pe deasupra mai conţine şi substanţe nocive. Prin afumare, peştele îşi pierde o parte din calităţile nutritive.

Crenvurștii din ce sunt făcuţi?

Crenvurştii conţin în cea mai mare parte tocătură de oase, tendoane, pieliţe, grăsime și tot ce mai rămâne din carcasa de pasăre după ce se ia carnea. Sunt plini de bacterii ce ne pot îmbolnăvi: salmonella, răspunzătoare de toxiinfecţiile alimentare şi campilobacter, o bacterie care favorizează cancerul de stomac, stau la suprafaţa carcasei de pasare, pe piele. În momentul în care carcasa este tocată, bacteriile se amestecă în toată masa produsului care, chiar dacă este preparat termic, rămâne infectat până la consumul propriu-zis.

Ce intră în compoziţia unui salam?

Salamurile conţin: 60% slănină şi şorici, 17% carne de calitate inferioară, adică ceea ce se poate prelucra din picioare şi gât, mix de condimente (sare, boia, piper), sau extract de condimente, adică aditivi care imită gusturile condimentelor, faină de soia 20%, antioxidanţi, colorant (carmin, glutamat  de sodiu - E-261), nitriţi, nitraţi, pastă de usturoi, zahăr. Toate acestea se pun în malaxoare, apoi se ambalează în membrane artificiale (plastic), se zvântă şi se afumă industrial într-o cameră unde, teoretic, ar trebui să stea cel puţin cinci zile. În cele mai multe cazuri însă, se adaugă agent de afumare, pentru a grăbi procesul.

Ce reţetă standard se foloseşte de obicei în prepararea cârnaţilor?

Cârnaţii de porc conţin carne de porc cu slănină şi şorici (60%), proteină vegetală din soia, apă 20%, sare, condimente şi arome, stabilizatori (dipolifosfat de sodiu şi potasiu), antioxidanţi (acid ascorbic, izoascorbat de sodiu), nitrit de sodiu, potenţiator de gust (glutamat monosodic), zaharuri (lactoză, dextroză), colorant natural (carmin), conservanţi (nitrit de sodiu şi nitrat de potasiu). Nitritul de sodiu previne creşterea bacteriei ce provoacă botulismul, măreşte timpul de valabilitate al produsului, stabilizează culoarea roşie a cărnii procesate şi dă aroma specifică.

Ce ingrediente găsim în parizer?

Parizerul de porc conţine 80% slănină şi şorici de porc, 10% carne de pasăre dezosată mecanic (în care intră oase măcinate), faină de soia, proteină vegetală, amidon, condimente – sare, usturoi, coriandru, boia de ardei, potenţiatori de gust, coloranţi (carmin). După amestecare, compoziţia se fierbe timp de 20 de minute în apă, la 75°C. Amidonul şi fibrele din soia dau starea de saţietate. În schimb, este greu de digerat. Carnea dezosată mecanic este pasta rezultată din dezosarea carcaselor de pasare, care este prelucrată cu utilaje.

Şunca presată, pastrama şi cotletul de porc sunt mai puţin prelucrate sau pot să conţină şi ele ingrediente nocive?

Proporţiile de carne diferă în funcţie de reţetă. Şunca ţărănească conţine: 70% carne procesată mecanic (are în compoziţie slănină, urme de oase, şorici), proteine din soia, toată gama de antioxidanţi, colorant - carmin. Carnea se injectează cu o soluţie de saramură, apoi trece prin malaxoare de trei ori. Prima malaxare se face la o oră după injectarea cu saramură, a doua la 24 de ore după depozitarea la frig şi încă o dată la 48 de ore după maturare. Apoi, compoziţia se pune în forme metalice, care se ţin la un tratament termic de 75°C. După răcire, formele se ambalează în pungi de plastic, în vid.

Pastrama de porc conţine: carne dezosată de la pulpă, spată şi muşchiul de pe spate. Se taie în şuviţe, se sărează, după care se trece printr-un sos condimentat cu praf de ceapă şi de usturoi, antioxidanţi, coloranţi, agenţi de afumare şi potenţiatori de gust. Carnea stă în sos timp de 3 până la 5 zile, apoi se scoate şi se leagă cu sfoară. Se injectează cu o soluţie de saramură de 20-40%, apoi se ambalează în pungi de plastic, în vid. Afumarea se face cu fum lichid, care conţine cele mai cancerigene hidrocarburi - cele policiclice aromate.

Cotletul de porc conţine: cotlet de porc şi un strat de slănină de 0,5–1 centimetri. Carnea, tăiată şuviţe, se injectează cu saramură 20-40%. Injectarea se face manual sau cu o maşină specială cu ac. Se pune apoi într-un sos condimentat cu usturoi, boia, piper şi coriandru, unde se lasă timp de mai multe ore. În sos se mai adaugă antioxidanţi şi potenţiatori de gust.

Pateurile ce ingrediente conţin? Dar cele vegetale?

Pateul este un preparat culinar de consistenţă cremoasă, obţinut în casă sau industrial, din diverse ingrediente, cum ar fi: carne de porc, de vită, de peşte (ton), şuncă, ficat, unt, smântână, condimente, sare, aditivi alimentari, arome. Cel mai renumit este paté de foie gras, obţinut din ficatul de gâscă sau raţă, special crescute în acest scop. Ficatul obţinut de la aceste gâşte sau raţe este hipertrofiat şi infiltrat cu grăsime. Acest ficat este transformat în pastă prin amestecare cu unt, lapte, uneori cu ciuperci rare şi foarte scumpe (trufe). Acest paté  se consumă de obicei pe pâine prăjită, ca aperitiv, preţul lui fiind însă prohibitiv.

Pateurile industriale fabricate astăzi sunt foarte deosebite de pateul ultrafin foie gras de gâscă sau raţă. Iată o compoziţie tipică a unui pate industrial: ficat de pasare 20%, apă, carne de pasare, ulei vegetal nehidrogenat, proteină vegetală din soia, amidon din porumb, sare iodată, condimente, amidon din grâu, extract din condimente, muştar, arome, stabilizatori (polifosfaţi E-452), sirop de glucoză, emulgatori (esterii glicerici ai acidului citric E-472), agenţi de îngroşare (gumă guar E-412, gumă xantan E-415), antioxidanţi (acid citric E-330), ascorbat de sodiu E-301), potenţiator de aromă (monoglutamat de sodiu E-621), colorant (carmin E-120), conservant (nitrit de sodiu E-250). Conţine alergenii: soia, gluten, muştar.

Pe piaţă există şi variante de post, pateuri vegetale care, din păcate, reproduc compoziţia celor din ficat-carne, conţinând: apă, ulei vegetal hidrogenat (margarină) sau nehidrogenat, proteină din soia, sare iodată, extract de condimente, muştar, arome, stabilizatori (polifosfaţi E-452), emulgatori (săruri ale acizilor graşi E-470, ş.a.), agenţi de îngroşare (gumă guar E-412, caragenan E-407), amidon din grâu şi porumb, sirop de glucoză, zaharuri, potenţiator de aromă (glutamat monosodic E-621), legume deshidratate, antioxidant (acid ascorbic E-300), acidifiant (acid citric E-330), făină de roşcovă (E-410), coloranţi (caramel E-150, roşu carmin E-120), extract de paprika. Conţin alergeni de tipul: gluten, ţelină, muştar, soia.

Cum se pot falsifica aceste produse din carne?

Cele mai des întâlnite şi, în acelaşi timp, cele mai periculoase practici frauduloase folosite la fabricarea şi comercializarea cărnii şi produselor derivate sunt:

- substituirea cărnii de calitate superioară cu carne de calitate inferioară, de exemplu înlocuirea cărnii cu carne dezosată mecanic cu valoare biologică şi calitate microbiologică scăzute;

- punerea în vânzare a cărnii alterate, al cărei defect este mascat prin prelucrare şi transformare în specialităţi, cu adaosuri de condimente, aditivi alimentari (E-uri), alte ingrediente;

- substituirea cărnii unui animal cu carne provenind de la alte animale, pentru care trebuie menţionată obligatoriu originea: carnea de porc amestecată cu carne de măgar, nutrie, cal sau carne provenind de la specii necomestibile (câine, pisică);

- procesarea sau comercializarea cărnii prelevate de la animale moarte, tăiate în agonie sau bolnave, care le fac improprii consumului uman;

- falsificarea produselor din carne, cum ar fi: carne tocată, pastă de mici, preparate din carne (cârnaţi, mezeluri, salamuri, muşchiuleţ, jambon, specialităţi), semiconserve şi conserve din carne, prin înlocuirea unor componente valoroase cu altele inferioare: şorici, grăsime, tendoane, organe, urechi, stomacuri;

- introducerea unor aditivi pentru reţinerea apei (gumă caragenan E-407, coloranţi, E-120 carmin, polifosfaţi E-452, amidon E-1404, E-1440), izolate, concentrate, texturate proteice, făină de soia, alte ingrediente sau condimente în cantităţi mari sau neautorizate.

Descoperirea falsului în cazul substituirii cărnii de calitate cu una inferioară se face prin aflarea conţinutului de colagen, care se caracterizează prin abundenţa aminoacidului hidroxiprolină. Metoda este foarte utilă la produsele obţinute din carne tocată (mezeluri, pateuri). Acest aminoacid, împreună cu purinele şi unii aditivi, pot declanşa crize de gută la suferinzii de hiperuricemie. Astfel de produse sunt contraindicate şi suferinzilor de boli hepato-renale, cardiovasculare, cerebrovasculare, suferinzilor de cancer. Înlocuirea proteinei din carne cu proteină vegetală, de exemplu din soia, sau prin adaos de ingrediente şi/sau aditivi, apă, amidon, polifosfaţi, sare, azotaţi/azotiţi este întâlnită frecvent la produsele:

- crude: carne tocată, pastă de mici, cârnaţi proaspeţi;
- pasteurizate: rulade, muşchi, şunci;
- afumate: cârnaţi, slănină, costiţă;
- pasteurizate şi afumate la cald: crenvurşti, parizer, salamuri, cârnaţi;
- afumate la cald, pasteurizate, afumate şi uscate (de exemplu salam de vară);
- semiconserve şi conserve din carne cu adaos de legume.

Deseori, în tehnologia modernă se utilizează carnea congelată, care are capacitate redusă de reţinere a apei. Pentru a-i mări capacitatea hidratare, se adaugă în reţeta produselor din carne diferiţi hidrocoloizi: săruri de fosfor E-452, polizaharide modificate, amidon modificat E-1404, E-1440, E-1420, carboximetilceluloză E-468, E-466.

Din cauza prezenţei glucidelor de tip amidon, produsele din carne, care în mod natural au index glicemic zero, se transformă în produse „moderne”, care au index glicemic, solicitând suplimentar pancreasul. Amidonul este o asociere nerecomandată cu proteinele animale, deoarece împiedică digestia acestora, provocând balonarea şi procesele de putrefacţie din colon, ceea ce creşte riscul de cancer de colon. Această asociere a proteinei animale cu amidon şi grăsimi animale accelerează şi apariţia supraponderalităţii şi obezităţii. Diabeticii trebuie să ia în considerare amidonul conţinut în astfel de produse.