vaccinurile

Vaccinurile - argumente pro și contra - vă las pe dumneavoastră să hotărâți!

Toți părinții sunt confruntați după nașterea copilului lor cu subiectul vaccinării acestuia. Fiecare din noi suntem puși în postura de a alege ce este bine și ce este rău pentru copilul nostru...

Nutritie echilibrata

Mici secrete ale nutriției echilibrate și sănătoase

Există câteva mici secrete în această complexă zonă a nutriţiei, care dacă ar fi cunoscute şi urmate la scară largă, calitatea vieţii umane s-ar îmbunătăţi rapid...

Mitul copilulu rasfatat

Mitul copilului răsfăţat - când ajunge un bebeluș sau un copil mic să fie răsfățat?

Încă de când sunt gravide viitoarelor mame le este inoculată ideea că ar trebui să aibă grijă din primele zile ca bebelușul să nu devină “răsfățat”, știindu-se că ei, bebelușii, sunt niște “mici santajiști”, niște “pricepuți manipulatori”..

Statistici privind farmaciile din Romania

Statistici privind farmaciile din România - suntem pe locul 5 în Europa, la numărul de farmacii pe cap de locuitor

Numărul de farmacii din România s-a dublat în ultimii zece ani. Distribuirea medicamentelor şi a suplimentelor alimentare este o afacere de 3,3 miliarde de euro...

Pericolul glutenului

Pericolul pâinii noastre cea de toate zilele. Adevărul despre gluten

În România, unul dintre cei mai consumați factori iritanți ai intestinelor este grâul. Grâul este bogat în gluten. Glutenul este un amestec de fracțiuni proteice, în principal reprezentate de glutelină și prolamină, fiind întâlnit în diverse produse cerealiere...

Se afișează postările cu eticheta medicamente. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta medicamente. Afișați toate postările
SfatFarma logo luni, martie 12, 2018

Naturopatia - bazele acesteia, tehnici și un scurt istoric


naturopatia


Pierre Valentin Marchesseau, fondatorul naturopatiei contemporane în Franța, a sintetizat cunoștințele disponibile la vremea sa, pentru a crea „naturopatia ortodoxă”. Era fascinat de ceea ce el numea „minunata mașină umană” care este corpul și de modurile în care i se pot crea cele mai bune condiții pentru a-l menține în starea de funcționare perfectă cu care a fost creat. Marchesseau și-a dedicat 60 de ani din viață exclusiv răspândirii acestei științe în Franța, apoi în Europa și în sfârșit, în întreaga lume. Profesor de educație fizică, licențiat în filozofie, jucător internațional de rugby, halterofil de nivel înalt, pictor în timpul liber – iată profilul acestui om excepțional.
S-a născut pe 21 martie 1911 și a încetat din viață pe 20 decembrie 1994. În tinerețe, a avut un parcurs academic clasic: doctorat în filozofie, studii de drept, medicină. Mai târziu, a intrat în legătură cu marii naturopați și umaniști ai epocii, mai întâi în Statele Unite (Krishnamurti, Lutz, Mac-Fadden), apoi în Franța (Carton, Mono, dr. George Rouhet, Edmond Desbonnet), ceea ce i-a permis să-și continue cercetările și să-și desăvârșească propria sinteză de vindecare: „naturopatia ortodoxă”. Această sinteză constă în reunirea tuturor tehnicilor utilizate de iluștrii săi predecesori în scopul restabilirii forței vitale a pacientului, pentru a-i permite corpului să-și recapete starea de sănătate în mod natural. Este ceea ce numim „autovindecare”.
Așa cum s-a întâmplat cu mulți alți naturopați, ceea ce l-a determinat pe Marchesseau pentru prima oară să-și pună cunoștințele în practică a fost un necaz ivit în propria familie: ginerele său s-a îmbolnăvit de leucemie, iar medicii nu i-au dat nicio șansă de supraviețuire. Ei bine, în ciuda verdictului autorizat, Marchesseau l-a vindecat complet în doi ani de zile. Evident, vestea s-a răspândit, ceea ce i-a adus ulterior numeroși pacienți. În același timp, a simțit ca o obligație morală să-și răspândească cunoștințele în întreaga Franță, iar mai târziu în lume, ca membru al „Federației mondiale a naturopaților”, care în 1995 regrupa 46 de țări. A creat prima Facultate liberă de naturopatie din Franța în 1935. De-a lungul întregii vieți, și-a împărtășit cu generozitate cunoștințele, fără nicio restricție, prin sfaturi, protocoale de tratament și lucrări scrise. Practic, timp de 60 de ani, n-a trăit decât pentru această muncă nobilă. Astfel, Pierre Valentin Marchesseau este considerat astăzi întemeietorul tuturor școlilor actuale de naturopatie din Franța și omagiat pe măsură.

BAZELE FILOZOFICE, ȘTIINȚIFICE ȘI TEHNICE ALE NATUROPATIEI,
SAU IGIENA VITALĂ
Pierre Valentin Marchesseau

Adevăratul medic lucrează pentru dispariţia oricărei medicini

Este demonstrat că naturopatia, sub forma sa dublă, igienică şi terapeutică, reprezintă viitorul în materie de sănătate. În lipsa posibilităţii de a schimba boala, bolnavul schimbă adesea medicul. De fapt, el nu schimbă nimic. Ar face mai bine să schimbe... medicina. Într-adevăr, metodele valabile nu lipsesc, dincolo de orice oficialitate. Se vorbeşte de o medicină paralelă; ceea ce este de fapt o denumire nepotrivită, care lasă să se înţeleagă că metodele sale nu se conjugă niciodată cu cea clasică, ba chiar se opun. În principiu, toate mijloacele preconizate sunt convergente şi complementare, şi niciodată paralele sau antagonice. Această noţiune fundamentală de „medicină integrală” admisă, deschide calea problemei în ceea ce priveşte modul în care bolnavul se poate regăsi în „labirintul terapeutic” ce i se oferă. Iată firul conductor care să-i permită de a urma calea cea bună. 

Prima regulă ce trebuie avută în vedere atunci când suntem bolnavi este de a căuta un medic grijuliu şi conştient de faptul că nu trebuie să ne risipească puţina sănătate care ne-a mai rămas. În acest spirit, cel mai bun practician va fi întotdeauna cel care va înclina cât mai puţin spre un tratament medicamentos şi va încerca, pe cât posibil, să reeduce pacientul. Acest practician de elită nu foloseşte decât rar, doar în caz de urgenţă, medicamentele toxice obişnuite, foarte eficace la nivel de simptome, dar prejudiciabile la nivel de individ şi specie. Conform fiziologiei, el preferă să acţioneze prin intermediul agenţilor naturali (fizici) şi se străduieşte să surprindă cauza generală şi profundă a răului, trecând dincolo de localizările simptomatice (boli clasice) care nu sunt decât măşti. Medicul bun veghează mai presus de orice să ocrotească autonomia forţei vitale, care se află în sistemul neuroendocrin. El ştie că forța vitală luptă cu inteligenţă împotriva dezordinilor interne şi că el e destul de abil să o facă asociată în această luptă împotriva bolii.

Acest gen de medic, plin de înţelepciune hipocratică, hrănit în pura tradiţie eseniană, există, dar este rar. Fie că s-a format cu ajutorul unor studii clasice, sau și-a dobândit înțelepciunea în facultăţile libere, urmând modelul anglo-saxon, acest lucru contează mai puţin. Formaţia sa veritabilă rezidă înainte de toate într-o profundă înțelegere a fenomenelor vieţii, departe de conceptele fizico-chimice, atât de dragi materialiştilor. Gândirea sa, din contră, îşi bazează răspunsurile pe sursele vitalismului. Acest „preot” al sănătăţii cunoaşte delicateţea mecanismelor vitale care ne animă pe fiecare în parte; el cunoaşte natura lor ascunsă, percepe originea şi sfârşitul lor şi, în consecinţă, nu le violentează niciodată, în dorinţa sa, uneori justificată, de a le stimula.

Dacă, din fericire, vi se întâmplă să întâlniți un medic de această calitate pe drumul vostru, într-o zi de mare suferinţă, în urma unei boli, binecuvântaţi-l pe Dumnezeu! În marea lui bunătate şi în ciuda erorilor voastre, v-a îndrumat pe calea cea bună. Într-adevăr, graţie acestei întâlniri providenţiale, o mare parte din sănătatea voastră, pierdută din cauza propriilor greşeli, vă va fi redată. Cât despre medicii cotidieni, care iau în derâdere regula pe care o s-o enunţăm, să nu aveţi încredere în ei ca în ciumă, oricare-ar fi prestigiul sau diplomele lor. Această „regulă” de bun simţ se rezumă la trei aforisme, pe care ar trebui să le gravăm în litere de aur pe toate şcolile medicale din lume. Iată-le:

1. Mai întâi, a preveni, pentru a nu trebui să vindeci (deoarece nici cea mai bună terapeutică nu restituie sănătatea în totalitatea ei iniţială);

2. Apoi, dacă trebuie să îngrijim, s-o facem fără să dăunăm sau să aducem prejudicii, deoarece un remediu mai rău decât răul încetează să mai fie un remediu;

3. În final, pentru a vă recăpăta sănătatea, urmaţi procesele curative ale organismului, deoarece corpul ştie mai bine decât cel mai bun medic ceea ce trebuie să facă.

Să avem grijă să nu obținem o „victorie à la Pirus” [o victorie obținută cu un uriaș cost pentru învingător] – această regulă de prudenţă este adesea ignorată nu numai de medic, ci şi de bolnav. „Sănătate mai întâi!”, se reclamă, fără a mai reflecta la în subînţelesul acestei formulări. „Repede și prin orice mijloace, pentru ca durerile noastre să înceteze, disconfortul să dispară, iar noi să putem trăi ca înainte”. Criteriul de succes al celor mai mulți medici este rezolvarea rapidă a acestor dorințe ale pacientului. Remediul a fost bun pentru că a înlăturat durerea, iar medicul valoros, pentru că l-a prescris. Bolnavul nu-şi mai pune alte probleme. Dar n-are dreptate, căci nu trebuie să ne dorim orice fel de sănătate. Aceasta se măsoară întotdeauna prin mijloacele folosite pentru a o dobândi. Deviza noastră este: „Sănătate naturală înainte de toate!” Ea precizează mai bine conceptul de calitate pe care-l promovăm.

Sănătatea, dragostea şi banul reprezintă trilogia fericirii umane. Şi în această lume, în care boala şi moartea apar aşa repede, sănătatea este pe primul loc între aceste bunuri. Nu trebuie să ne mire că facem tot ceea ce credem util pentru a regăsi ce am pierdut. „Sănătate mai întâi!” este deci primul strigăt care urcă din profunzimile instinctului nostru de conservare. Dar trebuie să gândim mai degrabă la ce ar putea fi această „sănătate”, şi cât de greșit este a se satisface o sănătate artificială, neavând decât aparenţele adevărului. Există succese terapeutice care sunt de fapt veritabile eşecuri şi care costă scump în ceea ce priveşte vitalitatea bolnavului.

Din păcate, sănătatea actuală pe care o propune medicina este una din formele detestabile ale acestei artificialităţi. Ea este obţinută şi întreţinută urmând moda ştiinţifică a momentului, prin intermediul marilor lovituri, care înseamnă remediile anti-simptomatice, fără a mai ține seama de surplusurile toxice, care înăbuşă reacțiile de autoapărare ale organismului și care nu ating niciodată cauza generală şi profundă a bolii, ci ne otrăvesc în mod inexorabil. Medicina oficială, care dispersează această „sănătate artificială” şi care se autointitulează „ştiinţifică” se vede suficientă sieşi şi se vrea exclusivă. Ea obţine în acest fel victorii care, în final se soldează cu înfrângeri. Noi ştim că această medicină nu protejează „pseudo-vindecaţii”, că aceștia recidivează la cea mai mică alertă. Vedem deseori noi afecţiuni care se succed celor vechi prin transferurile morbide rezultate din brutalitatea represiunilor şi a otrăvurilor medicamentoase.

Pe de altă parte, lucru foarte grav, această formă de „sănătate artificială” compromite longevitatea individului şi chiar viitorul speciei umane, care depinde de capitalul său genetic. Prin urmare, așa-zisa sănătate prin medicamente costă scump colectivităţile care se întreţin cu ele. În ritmul în care merg lucrurile astăzi, nu peste multă vreme, bugetele naţionale nu vor mai putea suporta cheltuielile. Securitatea socială este o lucrare admirabilă în sine; dar aşa cum este ea concepută, axată pe o concepţie falsă despre sănătate şi sprijinindu-se pe metode medicale false, ea devine, paradoxal, forma cea mai perfectă a insecurităţii şi sămânţa revoluţiilor viitoare, deoarece mizeria socială umple râurile până la inundaţia finală.

Nu vor lipsi cei care să găsească analizele noastre exagerate. În acest caz, le amintim de recăderile succesive care-i lovesc pe toţi bolnavii, fără excepţie, supuşi timp de câţiva ani unei chimioterapii intense. Sau îi întrebăm din ce motiv oamenii cei mai civilizaţi, deci cei mai bine îngrijiţi, sunt în acelaşi timp și cei mai bolnavi şi mai degeneraţi? Iar dacă cei care ne contrazic îşi menţin poziţiile critice, ei vor afla aici toate elementele filozofice, ştiinţifice şi tehnice care le lipsesc pentru a asimila învăţăturile noastre. Noi explicăm de ce „igiena falsă” (cea a vaccinărilor şi a sterilizărilor) mai mult fragilizează rasa decât o protejează. Arătăm şi motivele care fac ca „medicina rea” (cea a represiunilor brutale şi a medicamentelor toxice) nu aduce sănătatea, ci din contră, creează vicieri umorale de neşters, surse de putreziri morbide. Şi, în faţa tarelor deja instalate, noi vom indica modalitatea prin care putem elimina panta fatală a degenerescenţei şi reda oamenilor calităţile lor ancestrale pierdute. Într-un cuvânt, este încă posibil de a reface o „aristocraţie biologică” prin practicarea generalizată a NATUROPATIEI.

Medicamentul-otravă

Înainte de a expune bazele sistemului nostru, mai precizăm unele puncte, răspunzând la întrebările obişnuite care ne sunt puse întotdeauna, cu prilejul conferinţelor noastre.

Abuzurile, pericolele, erorile, carenţele „medicinii oficiale” legitimează noua metodă pe care noi o propunem. Iată ce gândeşte marele public. Contestarea, care caracterizează epoca noastră, nu se limitează doar la domeniul politicii sau al moravurilor. Ea a înglobat și ştiinţele şi medicina. Numai că în ultimul domeniu, contestarea a luat o formă aparte, cea a neliniștii, a fricii. Bolnavul zilelor noastre se teme de violenţa terapeutică şi de procedurile chirurgicale. Desigur, după Molière, s-a glumit mereu pe seama medicilor. Dar, dincolo de persoana ca atare, criticile nu vizau carenţele ştiinţei. Se râdea de medici, crezând în medicină. Astăzi, lumea s-a schimbat. Publicul, mai instruit și mai bine informat, nu mai crede cu naivitatea de altădată în virtuţile remediilor pe care o presă în delir le prezintă periodic în calitate de panaceu. Se ştie din experienţă cât valorează aceste remedii miracol, care se succed ritmic cu trecerea timpului. Acest tam-tam pseudo-ştiinţific se definește foarte bine prin termenul magic „progres”, dar nu mai impresionează pe nimeni. Astfel, eşecul antibioticelor după cel al sulfamidelor care nu mai protejează în faţa atacurilor microbiene crescute a fost general resimţit de opinia publică. Au urmat ezitarea şi chiar lipsa totală de încredere.

Bolnavii ezită acum să se îngrijească. Faimoasa „banderolă roşie” pe care altădată n-o băgau în seamă, îi înspăimântă literalmente. Şi, dacă n-ar exista avantajul rambursării costurilor, ei ar renunța imediat la medic în favoarea vindecătorului. Astăzi, bolnavul se teme de remediu mai mult decât de boală. La ce bun să faci să dispară o afecțiune, dacă se naște alta, adesea mai gravă? Ar merita încercat să fie salvat în afara regulilor, decât să moară în cadrul lor.

Răbdarea pacienţilor are și ea limitele ei. Mulți bolnavii îşi refuză acum rolul de consumatori de medicamente şi, mai mult, pe cel de cobai. Accidentele farmaceutice, semnalate din timp în timp în mare grabă, le accentuează neliniştea. Un produs oarecare, testat și înzestrat cu toate aprobările oficiale, face producție de serie. Apoi, produsul-minune este retras de pe piaţă, deoarece s-a dovedit responsabil de dermatoze grave, de albuminurie, de accidente cerebrale etc. Pentru a lupta împotriva impresiei proaste produse, se vorbeşte de supra-medicaţie prin imprudenţă. Se vrea să se creadă că bolnavii cumpără și înghit de capul lor orice pentru a se îngriji. În realitate, bolnavii nu sunt atât de nebuni, încât să se otrăvească voluntar. În plus, vânzarea de produse periculoase este reglementată sever în farmacii, iar farmaciştii îşi cunosc foarte bine meseria. Dacă există abuzuri, acestea se datorează medicilor care acordă prea multă încredere produselor farmaceutice, lăudate de laboratoare. Ei prescriu utilizarea lor, încrezându-se în prospect, fără a-i cunoaşte bine efectele secundare (pe care uneori chiar inventatorul nu le cunoaște, sau le trece sub tăcere). Rețetele unor practicieni, ne-a spus odată un prieten farmacist, sunt adevărate capodopere de intoxicare inconştientă. Confirmând această judecată asupra practicării neglijente a chimiei medicale, medicul S... din Paris ne-a declarat altă dată: „Medicii sunt singurii care pot ucide în mod legal”.
O anchetă recentă realizată în Statele Unite a relevat faptul că 50% dintre diagnostice au fost greșite şi că mai mult de 40% din cazurile de mortalitate în mediu spitalicesc s-au datorat efectului violent al remediilor. Chirurgia îi înspăimântă de asemenea pe oameni. În prezent, rari sunt cei care merg la operaţie cu liniştea și speranța pe care le aveau în trecut. Scandalul recent al transplantărilor de ţesuturi n-a fost de natură să îmbunătățească lucrurile.

Deziluzia îşi face loc chiar în cadrul facultăţilor, unde anumiți profesori nu se mai tem de a denunţa în mod deschis riscurile la care sunt expuși pacienții prin desfrâul de medicamente-otravă şi exploatarea chirurgicală nejustificată. Este un semnal că cunoaşterea medicală actuală, aşa cum este ea redată în învăţământul analitic, experimental şi materialist, nu mai răspunde nevoilor cotidiene. Însă fără a abandona ceea ce conţine preţios, adică intervenția chirurgicală în cazuri excepţionale, nu trebuie să cădem în extreme. Adevărata judecată se depărtează de orice extremism.

Dar, vor zice scepticii, cum rămâne cu progresul medical? Nu e oare o realitate faptul că foarte mulţi pacienţi supravieţuiesc graţie descoperirilor moderne? Răspunsul nostru va fi fără echivoc. Noi nu negăm această formă de progres. Medicina oficială, în calitate de metodă represivă a simptomelor maligne, a făcut remarcabile progrese, și ar fi stupid a o refuza printr-o idee preconcepută, ceea ce nu vom face. În urgenţă, în faţa marilor dureri, a instabilităţilor microbiene (rău întreţinute), sau gravelor leziuni ireductibile, terapia chimică modernă realizează în fiecare zi veritabile „tururi de forţă”, făcând să trăiască persoane condamnate. În acest sens, ea este indispensabilă. Totuşi, nu e vorba aici decât de cazul speciei. Majoritatea populaţiei este foarte departe de aceste stări extreme şi reclamă griji care privesc mai mult reeducarea funcţională decât reprimarea simptomatică. Noi ne oferim să o acoperim această carenţă a medicinii oficiale prin învăţământul nostru naturopatic. În concluzie, noi nu negăm eficacitatea medicamentelor clasice. Nu sfătuim altceva decât utilizarea lor în rare cazuri.

Faptele următoare dovedesc că folosirea de remedii ar putea fi limitată semnificativ, fără nici un prejudiciu pentru bolnavi, ba chiar din contră. În mai multe rânduri, şefi de clinică și-au împărţit bolnavii în două grupuri: unii trataţi urmând medicina oficială, alţii îngrijiţi cu placebo. Cei care s-au vindecat au fost mai mult din rândul celor neasistaţi de un program clinic.
În timpul războiului din Vietnam, americanii nu acordau asistenţă medicală decât răniţilor consideraţi recuperabili. Ei bine, rata de supraviețuire era mai mare printre cei „abandonaţi”. Un ultim exemplu: Ca urmare a grevelor medicale din Italia şi Israel, a fost înregistrată o scădere importantă a mortalităţii (mai mult de 30%). Oficialii n-au ştiut niciodată cauza şi încă o mai caută.  

„Totuşi, spun scepticii, statisticile de longevitate sunt indiscutabile. Nu demonstrează ele că noi trăim în prezent mult mai mult decât anticii, graţie medicinii moderne şi descoperirilor ei?” Să judecăm: Dacă s-a stabilit că noi, oamenii trăim mai mult, de ce să atribuim această longevitate actului medical şi să nu vorbim de binefacerile igienei şi ale legilor sociale. Baia, sportul, ziua de lucru de 8 ore, concediile plătite etc. au făcut cu siguranţă mai mult pentru sănătate decât penicilina şi cortizonul. În prezent, autenticitatea acestei longevităţi se stabilește prin statistici pe oamenii le cred. Noi însă le considerăm măsluite. Să ne explicăm: Se pretinde că oamenii ating în zilele noastre o vârstă mai înaintată decât altădată. Se afirmă, de exemplu, că durata noastră de viaţă s-a dublat în raport cu cea a oamenilor care trăiau în epoca lui Ludovic al XIV. Un asemenea raţionament nu are o bază reală. Cine poate calcula longevitatea unui popor care a trăit cu multe secole în urma lui şi într-un timp în care registrele de stare civilă erau cvasi-inexistente? Procedând în acest fel, am putea afirma fără a glumi că galii din vechime mureau cu toţii înainte de a atinge faza adultă şi că luptele lor cu romanii n-au fost decât niște încăierări între copii. Şi apoi, de ce să lăsăm să intre în calculul longevităţii beneficiile obţinute prin reducerea mortalităţii infantile datorate igienei? Cifrele pot fi relevante, dar concluziile înșelătoare. Contra-expertiza noastră este mult mai revelatoare. Am mers în cimitirul vechi şi am notat numărul de persoane care au atins vârsta centenară înainte de a muri. Aceeaşi anchetă în cimitire mai recente ne-a dat un procent net inferior. Așadar, mormintele spun adevărul pe care statisticile trucate îl ascund. Se trăia mult mai mult altădată...
Pe de altă parte, dacă medicina avea o oarecare influenţă asupra longevităţii, aceasta s-ar observa la nivelul bolilor. Or răul nu a scăzut cu nimic. Unele afecţiuni sunt chiar mai violente ca altădată. Cancerul roade specia la ambele capete. Bebeluşi se nasc cu leucemie. Cât priveşte bolile cardiovasculare, ele domnesc, iar afecţiunile neurologice şi mentale nu se lasă mai prejos. Se vorbeşte, ca scuză, de „bolile civilizaţiei”, ca şi cum asta ar puteau schimba ceva. Din păcate, nu se întrevede un viitor apropiat în care spitalele să-și închidă porţile, iar medicii să se recicleze. Acesta ar fi primul pas către o veritabilă sănătate socială. Când va veni oare progresul sanitar în societăţile noastre moderne?

De la homeopatie, la cel care vindecă

În faţa acestei medicinii savante, care calmează fără a vindeca şi deseori intoxică, ce face bolnavul care - trădat în speranţele sale - ia brusc cunoştinţă de această situaţie paradoxală? El va respinge din start alopatia (care este o opțiune contrară bunului simţ) şi se va îndrepta hotărât spre homeopaţi sau vindecători (magnetizatori, fitoterapeuţi, acupunctori, chiropractori şi alţi manipulatori care, fără se fie medici, se pun în postura de a vindeca de fracturi și luxaţii, sau se dau drept naturopaţi). Dar în orice caz, aceşti practicieni sunt incontestabil mai puţin periculoşi pentru bolnavii care, refuzând metodele noastre, se aruncă în braţele medicinii chimizate. Din păcate, și aceștia se ocupă tot de simptome şi uită cauza umorală. Totuşi, recunoaştem că ei nu uzează de produse toxice. În acest sens, ei nu aduc nici o pagubă bolnavului, şi din acest motiv merită consideraţia noastră. Cu toate acestea, practicile lor sunt insuficiente. Pe această cale, există mai mult şi mai bine de făcut, iar noi am numit această cale de vindecare naturopatia, în toată ortodoxia ei. Întreţinerea şi căutarea sănătăţii trebuie să fie considerată sub o nouă formă. Mai întâi, trebuie să avem în atenţie ceea ce noi numim triunghiul medical, și anume:

1. Reprimarea simptomelor alarmante trebuie să fie lăsată, zicem noi, medicinii alopate clasice, a cărei vocaţie este. Nu s-ar putea face mai bine ca ea. Activitatea sa, totuşi, trebuie să se limiteze la cazurile de urgenţă, care, după estimările noastre, ar fi 20% dintre bolnavi.

2. Dincolo de aceasta, terapiile trebuie să fie mai puţin violente şi ajustate la nivel individual. Homeopatia ar conveni atunci la 30% din cazuri, adică atunci când bolnavul, neobținând rezultate prin medicina alopată, nu este în stare nici să suporte marile manevre naturopatice. Ne referim aici la copii, bătrâni, pacienţi în călătorie etc.

3. Pentru restul de 50%, este indicată naturopatia. Ea se adresează tuturor bolnavilor cu tulburări funcţionale grave şi celor care, fiind bolnavi cronici în general, sunt atinşi de leziuni reversibile. Naturopatia  se adresează şi celor sănătoşi care, fără excepţie, au nevoie de o igienă activă, pentru a rămâne într-o formă bună şi a evita astfel boala.

Ajunşi la acest punct, trebuie în acelaşi timp să avem în minte ceea ce caracterizează adevăratul naturopat de cel fals. Adevăratul, naturopatul ortodox, nu respinge sistematic orice îngrijire locală, dar el stabileşte întotdeauna ca prioritate o „metodă generală de sănătate”, care este suficientă pentru a stimula autovindecarea. Bineînţeles, el nu va recurge niciodată la otrăvuri, nici chiar la cele extrase din plante. Îngrijirile pe care le dă el sunt de puternice stimulări organice, realizate cu elementele mediului ambiant specific, acolo unde s-a născut viaţa, mediul înconjurător, şi care este singurul capabil să ne refacă. Toate celelalte procedee alternative de vindecare nu sunt decât un mozaic de practici, izolate una de alta, alese de bolnav și utilizate la întâmplare. Practicianul specialist în una sau două tehnici naturale (acupunctură chinezească, chiropractică americană etc.) şi care pretinde că rezolvă totul dincolo de orice cură generală, nu este un naturopat adevărat. Viaţa se învaţă în natură şi nu în laboratoareNaturopatia demnă de acest nume face apel la ansamblul de mijloace naturale de care dispune şi are un plan prestabilit. Autovindecarea are acest preţ. Însă această întoarcere la natură nu înseamnă că naturopatia e o metodă care constă în a nu face nimic altceva. Din contră, naturopatia este foarte activă. Ea ascultă de principii, legi şi reguli pe care o să le examinăm în continuare.

Bazele filozofice, ştiinţifice şi tehnice ale naturopatiei

Regrupând într-o vastă sinteză toate aspectele sănătăţii, ale bolii şi ale vindecării, se observă că ele pot fi interpretate prin intermediul a trei mari metode, despre care vom vorbi imediat. Nu există alte soluții. Cine îngrijeşte, aplică una din cele trei metode. Și orice tehnică şi orice procedeu nou apelează la una dintre ele. Să amintim pe scurt caracteristicile fiecăreia:

1. Alopatia: metodă medicală oficială axată pe bolile clasice şi care vizează anihilarea simptomelor caracteristice fiecăreia. În acest scop, se utilizează remedii zise „specifice”, foarte variate (mai mult de 100.000 de tipuri distincte) pentru a răspunde la toate formele de patologie observate. Criteriul de vindecare este reprimare simptomelor. Diagnosticul bolii simptomatice şi alegerea remediului specific sunt cele două chei ale acestei metode. Prin urmare, aceasta este metoda principală aplicată de medicina alopată și acest lucru trebuie știut în primul rând de către cei care apelează la serviciile sale.

2. Homeopatia: metodă mai puţin violentă decât prima, uzând de remedii diluate sau micro-doze. Este foarte individualizată, boala fiind văzută din prisma bolnavului. Slăbiciunea ei, după părerea noastră, constă în faptul că nu constituie o veritabilă medicină, care să vizeze profunzimile umorale ale corpului, aşa cum o înţelegem noi. De exemplu, în cadrul planului de igienizare a organismului, homeopatia ia exemplul alopatiei, uzând de vaccinuri şi de sterilizări, mijloace insuficiente pentru a proteja şi a revaloriza ansamblul organismului uman.

3. Naturopatia: metodă aflată la confluența precedentelor, vizând în mod esenţial să normalizeze terenul. Odată cu repunerea în stare normală a principalelor funcţii fiziologice, se realizează și autovindecarea. Toate reparațiile locale procedează în această manieră. În acest sens, naturopatul caută înainte de toate să atingă răul cauzal, responsabil de tulburările locale. Diagnostice, remedii specifice, îngrijiri anti-simptomatice nu pot să intereseze pe adevăratul naturopat. Pentru el, orice organism activ, dacă este drenat corect (la nivelul umorilor) se află pe calea vindecării.
Naturopatia este, înainte de toate, o igienă a eliminării. Fără niciun medicament, numai prin intermediul agenţilor fizici -  plante, exerciţii fizice, alimente izvorâte din mediul biologic uman, naturopatul îşi atinge scopul. Pentru a personaliza această metodă, el face mai întâi un examen de vitalitate a pacientului. Începe cu studiul formelor exterioare ale corpului - morfologie, tipologie, iridologie etc. - și ajunge la măsurarea masei de suprasarcină umorală (reziduuri și toxine neeliminate), permeabilitatea emonctorială (ritmul excreției) şi resursele vitale disponibile. Curele sunt reglate în funcţie de acest examen. Ele nu se schimbă în funcţie de fiecare bolnav, ci doar variază în intensitate. În final, igiena este foarte importantă în naturopatie. Foarte activă, ea vizează dezvoltarea la maximum a imunităţii naturale, creând un potenţial vital ridicat,  în loc de a-l epuiza prin intervenţii parţiale, constând în stimulente artificiale. Deloc surprinzător, tehnicile utilizate sunt aceleaşi ca în terapeutică. În planul imperativelor fiziologice, nu există diferenţe între un bolnav şi un om sănătos, aşa cum nu există diferențe între diversele tipuri de boală. Orice cură naturală variază deci în cantitate, şi niciodată în calitate.

Pentru viaţă şi prin viaţă

Bazele igienei vitale, şi ale medicinii naturale - naturopatie - sunt în mod clar puse în evidenţă atunci când se studiază în paralel cu cele ale alopatiei. Orice activitate umană, de la simplu la complex, pornește întotdeauna de o idee generală, adică de la un principiu filozofic. Orice cunoaștere pornește de la un principiu general, a cărui formă actuală este știinţa. În final, vine tehnica, sau ansamblul de practici făcute posibile de către cunoaşterea dobândită. Adevărata naturopatie urmează același demers. Baza sa filozofică este vitalismul, în timp ce cea a alopatiei este materialismul. Pe plan ştiinţific, umorismul naturopatiei, care se opune solidismului alopatiei. În final, în practică, naturopatia se supune unor reguli ale naturismului, şi nu celor ale chimismului, care comandă în alopatie. [umorism - termen derivat de la umoare = lichid biologic (sânge, limfă) care intră în compoziția sistemelor organismului]
Alopatia, care îngrijeşte în propria sa manieră tulburarea locală, recunoscută după diagnostic, şi caută să facă să dispară această tulburare cu ajutorul unor remedii chimice, rămâne logică cu ea însăşi, adică fidelă filozofiei sale. }n acelaşi fel, naturopatul, care dincolo de simptome vrea să normalizeze umorile, făcând apel la forţa vitală şi la agenţii fizici, acţionează conform propriului său principiu filozofic, conform căruia totul este lăsat pe seama mecanismelor care ne prezidează existenţa. Nu putem spune că alopatia este o ştiinţă şi naturopatia altă știință şi că fiecare îşi extrage din aceasta practicile sale corespondente. Eroarea (dacă aceasta există) nu este la nivelul știinţei sau tehnicii, ci la nivelul filozofiei. Or, la acest stadiu, este greu a judeca. Este acelaşi lucru ca în politică sau în religie.

Ce este de fapt vitalismul?

Contrar opiniei savanţilor materialiști, care caută să explice viaţa pornind de la reacțiile fizico-chimice ale materiei, vitaliştii gândesc că viaţa este străină materiei, dar se poate integra în ea şi chiar o poate locui, dacă anumite condiții sunt îndeplinite. Atunci, viaţa se instalează în materie şi o organizează în profitul său, după anumite legi biologice pe care niciun principiu fizico-chimic nu le poate explica. Nimic nu este făcut la întâmplare, cum pretind materialiştii; din contră, totul e prestabilit, iar forţa vitală care ne animă servește cel mai bine intereselor noastre organice. Contrariul nu poate fi conceput, deoarece inteligenţa creatoare a făcut ca viaţa să nu-și poată desfăşura activitatea în sensul propriei distrugeri. Chiar și în perioadele de boală, contrar aparenţelor, viaţa îşi exercită corect forţele.

Noţiunea de „boală de autoapărare”, dragă naturopaţilor, este cea care intră în discuţie aici. „Crizele curative” care se exprimă în modul de eliminare (boli centrifuge) nu sunt altceva decât manifestarea acestei autoapărări, care tinde să readucă puritatea în sânul lichidelor umorale, pentru a proteja organele care depind de ele. Boala, în acest context, nu mai este un accident, ci un răgaz pe care-l vedem venind şi care rezultă din erorile noastre, din comportamentul contrar legilor biologice ale speciei noastre. Boala nu mai este numai o sancţiune, ci un avertisment, şi mai mult de-atât, efortul oricărui organism pentru a repara dezordinile. Este actul autovindecării care, dacă nu se realizează întotdeauna, este numai rezultatul greșelilor noastre. „Boala bolii” este această formă centripetă, care nu vindecă. Ea survine în principal după o lungă reprimare a „bolilor simptomatice de autoapărare”, ca urmare a slăbirii forţei vitale. În acest caz, boala nu mai vindecă.
Pentru ca acţiunea terapeutică a bolii să fie corectă, este necesar ca ea să se manifeste, iar pentru aceasta, ca subiectul să posede încă o „forţă vitală” importantă. Un potenţial neuroendocrin insuficient, reduce şansele de autovindecare sau le anihilează. În acest caz, acţiunea naturopatică, ce depinde de acest „potenţial vital”, este redusă sau este făcută nulă.

În cazul forţei vitale slăbite, recurgerea la procedeele terapeutice de substituţie ale medicinii uzuale alopatice este de obicei primul pas avut în vedere de un bolnav. Forţa vitală se cultivă prin intermediul agenţilor mediului specific al fiinţei pe care o locuieşte şi are nevoile ei pentru a se manifesta şi a se menţine. Fiinţa vitală, oricare ar fi specia în care se manifestă (şi orice-ar spune materialiştii) nu se adaptează la un mediu pentru care nu a fost făcută. Noţiunea de adaptare şi cea de „mutaţii” fericite sunt erori. Nu există niciodată adaptare, ci o supravieţuire mai mult sau mai puţin lungă, cu degenerescenţă treptată şi moarte (într-un final, chiar al speciei respective).
Artificialitatea unui mediu anti-specific alungă viaţa, naturalul, în timp ce mediul biologic o fixează şi o dezvoltă la maximum. Viaţa, astfel înscrisă într-o fiinţă în sânul unui mediu specific, ne oferă în fiecare zi dovada întregii sale puteri creatoare, protectoare şi reparatoare.

Nutriţia, creşterea, reproducerea, nu sunt ele fenomene uimitoare de inteligenţă ascunsă? Cum niște simple particule de materie, electroni neorganizaţi în afara gravitaţiei lor atomice şi a legăturii lor, ar putea dobândi prin ei înșiși o aşa putere de organizare şi de direcţie, încât să creeze memoria trecutului, ajustarea prezentului şi planificarea viitorului? Un materialist este incapabil de a explica prin ce cale misterioasă inferiorul electronic ar putea naşte superiorul biotonic. Cum puţin calciu, fier şi fosfor ar putea, prin ele însele, să decidă fabricarea unui ţesut osos, i-ar putea da forma unei vertebre, şi încă cea de atlas, la om?

În sfârșit, fenomenul incontestabil de autovindecare manifestat la animalele bolnave şi de mii de ori experimentat în naturopatie pledează magistral pentru „forţa vitală”, inteligenţa care ne animă. Oasele fracturate ale unui mort, chiar puse în gips, nu se sudează, o rană, chiar foarte bine dezinfectată, nu se cicatrizează pe un cadavru. Oricine ştie acest lucru, dar nu trage din aceasta nicio concluzie. Este necesar ca viaţa să fie prezentă pentru ca aceste fenomene să se producă. Mai mult, forţa vitală este cu atât mai puternică, cu atât mai rapide sunt reparațiile pe care le face, oricare-ar fi condițiile exterioare de îngrijire. O rană infectată şi netratată, se vindecă întotdeauna repede la un vital superior, în timp ce o rană bine curățată se vindecă greu, cu risc de infectare, la un vital inferior. Viaţa ne apare deci ca principiul director de care vorbea medicul și fiziologul Claude Bernard în disperare de cauză, şi pe care medicina experimentală refuză astăzi să-l admită.
Puterea vindecătoare nu este în medici, ci în forţa vitală pe care fiecare fiinţă vie o deţine în mod inegalabil, şi pe care tarele de comportament ale medicilor alopați o pot reduce la zero. Din acest motiv, naturopatul respectă Viaţa, caută să-i înţeleagă legile şi să-i urmeze regulile.

Corpul este o baie

Se știe că aproximativ 80% din organismul nostru este făcut din diferite lichide (5 litri de sânge, 10 litri de limfă circulantă, 20 litri de ser extracelular imobil sau aproape imobil şi 20 litri de ser intracelular complet imobil). Acestea sunt cantităţile unui subiect de 75 de kg. Sângele este mişcat cu 5 litri pe minut; limfa circulantă, cu 1 litru la 24 de ore; terenul umed extracelular nu suportă decât mişcări foarte rare. Exercițiile, băile, masajele, posturile activează toate aceste lichide şi reînnoiesc mediul celular. În raport cu aceste lichide umorale, solidele (organele) corpului au o importanţă secundară. Viaţa se manifestă în primul rând la nivelul acestor lichide, de unde numele de UMORISM, dat știinţei naturopatiei. Invităm cititorul să-şi procure cartea „Ce este naturopatia”. Va găsi acolo precizări utile, interesând umorismul.
Orice boală este mai întâi generală şi se naşte sub forma unei tulburări funcţionale discrete, ce rezultă din alterarea acestor lichide, ca urmare a saturării lor cu deşeuri şi reziduuri rezultate din procesele metabolice. Tulburarea creşte şi puţin câte puţin, se manifestă răul local, a cărui origine se află într-un organ. Leziunea organică apare puţin mai târziu. Tulburarea funcţională este cea care „sapă” într-un fel leziunea. Organul cel mai puţin rezistent suportă efectele necrozei umorale. Localizarea răului este, pentru naturopat, o agravare patologică şi semnul unei tulburări funcţionale mai vechi, rău tratată sau trecută cu vederea. Alopatia judecă diferit. Cercetările ei se îndreaptă imediat asupra organului, de unde numele de solidism, dat formei cunoaşterii sale ştiinţifice.

Dacă un subiect se plânge, alopatul îi va examina rând pe rând organele cu ajutorul mijloacelor de investigaţie de care dispune (auscultaţie, raze X, diverse analize de laborator). Fără o leziune, tulburarea este considerată... imaginară, sau psihică. În acest caz, subiectul este pus sub observaţie (adică se aşteaptă ca răul local să se precizeze). Invers, atunci când o leziune benignă sau inocentă este descoperită, ea este făcută ca responsabilă pentru tulburarea funcţională (de unde eroarea diagnosticului). Leziunea în alopatie precede şi explică tulburarea. Răul pentru alopat este local de la început şi tinde să se generalizeze dacă nu se intervine prin îngrijiri precise la nivelul lui.

Pentru naturopat, răul este mai întâi general și doar ulterior tinde să se localizeze, dacă erorile de comportament se accentuează. Adevărata intervenţie este de a face ca aceste erori să înceteze. Ce se întâmplă în sânul lichidelor? Deşeurile şi reziduurile care saturează puţin câte puţin lichidele sau umorile, provin din diverse schimburi digestive şi celulare (metabolism). Aceste deşeuri şi reziduuri se prezintă sub trei forme: cristale, mucus şi substanţe mixte.
Substanţele cristaloide (pulberi) provin din alimentele azotate (acizi aminați, tamponați cu baze minerale organice, alcaline) şi acizi liberi, mai mult sau mai puţini neutralizaţi în aceeaşi manieră şi apăruţi în urma degradărilor sau a combustiei (acizi carbonici, lactici, citrici, butirici, benzoici, acetici, malici, tartrici etc.). Responsabilitatea „falselor alimente” (anti-specifice pe de o parte şi denaturate pe de altă parte) este deci foarte mare în acumularea acestor deşeuri şi reziduuri care saturează lichidele umorale şi nasc bolile.
Mucusul insolubil se localizează de preferinţă în limfă şi în serumuri, „cristalele”, mai solubile, rămân în suspensie în sânge, iar substanţe mixte pot să satureze toate lichidele. Prezența tuturor acestor trei forme de deșeuri este regula la subiecţii de vârsta a treia. 
Cristalele urmează calea sanguină şi trec prin glandele renale şi cele sudoripare (urină şi sudoare). Mucusul sfârşește spre exterior, trecând prin ficat, vezica biliară şi intestin – calea „legală”). Dar uneori, în caz de insuficienţă hepatică, sunt solicitate căile respiratorii - plămânii, nasul, urechile, ochii, gâtul - apoi vaginul la femei sau glandele sebacee (acnee etc.). La subiecţii bătrâni, emonctoriile tind să-şi piardă rolul specific [Principalele căi de evacuare a deşeurilor şi a reziduurilor se numesc emonctorii]. Un bătrân gripat expulzează pe gură cristale din plămâni. Insuficienţa emonctorială, mai mult sau mai puţin generalizată, este al doilea factor de saturare şi de boală, după alimentaţia falsă. Enervările sau supărările contribuie la închiderea emonctoriilor, devenind o cauză de supraîncărcare. Așa se explică de ce stările psihice proaste sunt generatoare de tulburări fizice. Emoțiile negative sunt deci al treilea factor de boală.

Furtunile „neuro-hormonale”

În faţa saturării hormonale, organismul nu rămâne inactiv. Când pragul de toleranţă este depăşit, se produce o furtună neuro-hormonală (mai mult sau mai puţin violentă, în funcţie de resursele vitale disponibile). Cu cât forţa vitală este mai mare, cu atât criza de autoapărare (sau boală generală centrifugă) va fi mai explozivă. Este tipul de boală acută, generală, intensă, rapidă, aşa cum se manifestă ea la tinereţe sau la adulţii încă viguroşi (gripa, de exemplu). Unui potenţial vital mai scăzut îi corespunde o boală de eliminare explozivă mai localizată, mai puţin violentă şi adesea periodică. Este tipul de boală cronică a adulţilor care au trecut de 40-50 de ani.

Orice reprimare violentă şi abuzivă a bolilor de autoapărare (acute sau cronice) creşte automat nivelul saturării interne, deci a bolii originare. Din acest motiv, se produc multiple agravări. Acestea sunt recidive din ce în ce mai importante (întotdeauna după tratamente specifice, considerate satisfăcătoare), sau transferuri morbide, trecute cu vederea, dar generatoare de boli locale, noi.

Cea mai gravă situație este atunci când boala este înăbuşită şi câştigă în profunzime. Din explozivă, ea devine implozivă şi din centrifugă, devine centripetă, cu leziuni pe organele nobile (celule nervoase, mușchi, măduvă osoasă). Orice maladie centrifugă, explozivă, este preferabilă bolilor mai atenuate, în ceea ce priveşte vindecarea. Ea stă dovadă pentru existenţa unei mari forţe vitale. Astfel, în funcție de gravitatea afecțiunii, în naturopatie se disting trei grade patologice:

1 – boala de mare întindere, mai mult sau mai puţin violentă, cu participare emonctorială intensă.

2 – boala de mică întindere, cu participare emonctorială mai mult sau mai puţin localizată, însoţită adesea de mici leziuni periferice sau semi-periferice (ulcere, calculi etc.).

3 – boala centripetă, fără nicio eliminare de suprafaţă, cu leziuni cel mai adesea ireversibile, atingând organele nobile (nervi şi ţesuturi celulare).

În naturopatie, se încearcă de a se micșora această scară a morbidităţii, făcând în aşa fel încât pacientul să coboare de la gradul 3, ajungând în final la gradul 1. În cursul manevrelor naturopatice, se manifestă „crize curative”, semne ale acestei ascensiuni spre sănătate. Aceste crize sunt prevăzute şi stăpânite de către practicianul naturopat. Cu cât subiectul este mai în vârstă şi caracterizat prin surplus saturat, cu atât prudenţa în acţiune este mai mare.
Criza curativă este provocată de stimularea emonctoriilor a căror acţiune este de a epura lichidele. Stimularea emonctorială operează graţie acţiunii agenţilor fizici existenți din mediul biologic uman. Această practică poartă numele de naturism. Agenţii fizici sunt grupaţi în 10 tehnici, care se aplică în cadrul a trei cure.

Alopatul, fidel materialismului şi solidismului său, nu ne urmează exemplul pe acest teren. El caută remediul specific pe care îl oferă laboratoarele chimice. Acesta, probat experimental, este capabil de a readuce o aparentă ordine în dezordinea simptomatică. Chimismul are exclusiv acest scop.

În tratamentul naturopat, prima cură, cea de dezintoxicare, are ca scop drenarea surplusurilor reziduale, prin deschiderea sistematică a celor 4 emonctorii (căi principale de eliminare).

Cura de revitalizare are ca scop de umplerea carenţele, care comportă fazele următoare:
- constituirea fondului nutriţional corect şi alegerea unor alimente tolerabile;
- adăugarea de nutrienți şi evitarea hranei devitalizante;
- stimularea fondului şi formei şi corectarea comportamentului cotidian.

În final, cura de stabilizare are ca scop echilibrarea schimburilor, care se realizează prin următoarele manevre:
- întoarcere integrală la regimul biologic uman, fără nici o abatere;
- crearea unui habitat, a unor condiţii și a unui stil de viață cât mai apropiate de natură;
- îndreptarea eventualelor erori de educație şi perfecţionarea în planul personalităţii.
În cadrul acestei prezentări, ne vom mărgini la examinarea curei de dezintoxicare.
                                                                                                    
Cele 10 tehnici şi cele 3 cure în naturopatie

Acest ansamblu de mijloace reprezintă marea tehnică naturopatică, numită NATURISM, născut din UMORISM (ştiinţă naturopatică) şi din VITALISM (filozofie naturopatică). „Naturismul” este deci studiul practic al tuturor procedeelor de igienizare de care dispune naturopatia. Aceste procedee sunt extrase din elemente ale mediului uman, specific, originar şi natural, de unde vine și numele care le este dat, acela de agenţi fizici. Iată aici clasificarea lor în 10 grupe, sau tehnici particulare, în care fiecare este prevăzută cu zeci sau sute de mijloace speciale de aplicare.

Cele 10 tehnici

1. Tehnica prin alimente (BROMATOLOGIA) – ansamblu de procedee de restricţie alimentară care utilizează alimentul (regimuri şi cure de orice formă).

2. Tehnica prin intermediul plantelor (FITOLOGIA) – ansamblu de procedee care activează drenajul emonctorial, suplinind carenţele prin intermediul plantelor netoxice, alimentare sau medicinale.

3. Tehnica exerciţiilor (KINESILOGIE) – ansamblu de procedee care abordează exercițiul sub toate formele lui, cu condiţia să vizeze în esență scopuri fiziologice, conforme cu sănătatea.

4. Tehnica cu ajutorul mâinilor (sau CHIROLOGIE) – ansamblu de procedee care folosesc mâna, masajul şi mobilizările variate, cu condiţia formală ca aceste practici să respecte imperativele naturopatice.

5. Tehnica băilor (HIDROLOGIE) – ansamblu de procedee folosind apa pe cale internă sau externă, local sau general, caldă sau rece.

6. Tehnica prin gaze (PNEUMOLOGIE) – ansamblu de procedee de ventilaţie pulmonară şi de aerare în mediu oxigenat, ozonat şi ionizat negativ (gimnastici respiratorii variate)

7. Tehnica prin reflexie (REFLEXOLOGIE) – ansamblu de procedee de stimulare bulbară şi simpatică, la nivelul pielii, al mucoaselor, al terminațiilor nervoase şi al tuturor zonelor sensibile (în context naturopatic).

8. Tehnica cu raze (ACTINOLOGIE) – ansamblu de procedee care utilizează soarele (şi toate sursele de lumină, calde sau reci) precum şi diverşi curenţi electrici care nu prezintă pericol.

9. Tehnica prin fluide (MAGNETOLOGIE) – Ansamblu de procedee care au suport magnetismul (mineral sau electronic, vital sau animal, fizic sau mental, mediumnic sau spiritual).

10. Tehnica prin idei (PSIHOLOGIE) – ansamblu de procedee care vizează eliberarea „creierului organic” (diencefalul) de influenţele cortexului (relaxare) pentru ca acesta ca să utilizeze energia corticală normalizată (sugestie sau hipnotism), şi reîncărcarea substanţei albe sub-corticale (energia nervoasă).

Aceste tehnici particulare intră cu necesitate în curele naturopatice prin una sau mai multe din procedeele lor. Nu există aplicaţie tehnică izolată (dietetică, băi, reflexe, plante etc.), în afara sintezei, care reprezintă planul general al unei cure naturopatice. Pe de altă parte, orice procedeu trebuie să fie aplicat în locul său exact în acest plan general. Nu există aplicaţie tehnică juxtapunere a procedurilor, fără legătură între ele. Fiecare procedeu joacă un rol bine determinat în locul vizat. Acest lucru se poate denumi ierarhie între mijloace. Curele naturopatice sunt deci sintetice şi ierarhizate.

Învăţământul naturopatic vine de foarte departe. El urcă până la începuturile umanităţii, dincolo de civilizaţia noastră, născută în Sumer cu 4000 de ani înainte de Hristos. Cunoaşterea şi înţelepciunea oamenilor antediluvieni (Atlantida şi Mu) a fost transmisă în cele patru colţuri ale lumi, după cataclisme, graţie coloniilor constituite. La începutul erei noastre, esenienii au învăţat acest sistem naturopatic pe lângă Regii divini ai Egiptului, moştenitori ai civilizaţiei Mu. Hristos frecventa preoţii egipteni şi a trăit pe lângă esenieni. El a primit de la ei arta îngrijirii naturale. Hipocrat însă (460- 377 î.Hr.) cunoștea deja aceste tradiţii orale înaintea lui Iisus.

Cele trei cure

După cum am spus, curele naturopatice sunt în număr de trei; ele reprezintă diferitele faze ale refacerii fiziologice. Să le amintim:

Cura de dezintoxicare este aplicată obligatoriu la început. Scopul ei este de a drena suprasarcinile umorale, responsabile de boală. Cura de revitalizare trebuie să urmeze cu necesitate pe prima.  Scopul ei este de suplinire a carenţelor morbide şi de drenaj naturopatic. Dezintoxicarea, după caz, durează de la câteva zile la câteva săptămâni. Revitalizarea care o urmează are întotdeauna o durată dublă. Este evident că înainte de a intra în cura a treia, cea de stabilizare, pacientul trebuie să fie în stare perfectă de echilibru umoral (fără deșeuri sau carenţe). Această stare nu se realizează în câteva zile. Refacerea profundă, la nivelul lichidelor fine cere uneori mai multe luni, chiar ani. Lichidele cele mai dificil de curăţat sunt cele mai puţin mobile – serumurile celulare. Știind că deşeurile de medicamente pot rămâne în corp și 20-30 de ani, mai ales în sistemul limfatic, veritabil depozitar organic, se poate calcula timpul necesar pentru a epura organismul. Cura de stabilizare este aplicată la finalul terapiei, atunci când subiectul şi-a regăsit echilibrul. O stabilizare grăbită este o greşeală de procedură. Scopul acestei cure terminale este de a normaliza schimburile, pentru a face imposibilă întoarcerea la boală. Această cură este dificil de atins şi de realizat. Am cunoscut, totuşi, câţiva subiecți de elită, mari naturopaţi care, prin înţelepciunea lor, au putut să ajungă la acest stadiu de autoperfecţionare şi să se menţină astfel. Toţi au trăit mai mult de 100 de ani, fără nici o boală. Marii duşmani ai „stabilizării” (în afară de supraalimentare și de proaste obiceiuri) sunt poluările de orice fel (de aer, de apă, de alimente) împotriva cărora, individual, nu putem nimic, şi marile stări de enervare (griji, emoţii etc.) pe care nu le putem evita dacă nu ne disciplinăm mental. Chimioterapia nu are timp pentru a aplica aceste stadii de vindecare. Ea utilizează metode drastice, agresive, risipind capitalul de sănătate al omenirii.

Scurt istoric al naturopatiei

Istoria naturopatiei (medicină prin intermediul agenţilor naturali), confundată uneori cu alchimia sau cu religia, urcă până la anul 400 î.Hr. Hipocrat rămâne nu numai „părintele medicinii”, ci și părintele naturopatiei şi cel mai mare medic al antichităţii. În scrierile sale, el insistă asupra efortului corpului uman de a se vindeca singur. „Majoritatea bolilor noastre, spune el, sunt simptome de apărare şi nu răul în sine”. Natura era pentru el vindecătoarea oricăror boli. După el, Galenus, apoi Paracelsus au continuat în bună măsură doctrina magistrului.
Hipnotismul şi magnetismul au jucat întotdeauna un rol însemnat în artele curative naturale. Paracelsus, Cagliostro, Helmont, Mesmer au fost mari magnetoterapeuţi. Părintele hipnotismului modern a fost medicul britanic James Braid (1841). Azi Anglia şi SUA recunosc hipnotismul ca ştiinţă respectabilă, valabilă şi utilă.
Priessnitz a fost fondatorul hidroterapiei moderne. În ciuda urmăririlor legale angajate împotriva lui, guvernul austriac i-a luat apărarea. El a cunoscut succesul. După el, Winternitz, medic din Viena, aplica curele de apă.
Acum 75 de ani, doctorul Trall a scris prima enciclopedie de hidroterapie. Apoi au apărut Hahn şi Bilz, care vor populariza apa şi alte practici naturale. Mai menţionăm pe Rickli (1823-1926), Berg (dietetician), Coue (fizician) şi Schroth (1798-1856) autor al „dietei uscate” sau cura de îngrijire.
Christian a fost unul din primii mari dieteticieni. Buckley a fost primul medic care a vorbit de dietoterapie în privința cancerului. Jennings a îndrăznit să combată alopatia şi va profesa deschis igienismul, preluat de la  Shelton. Wilslatter a făcut primele studii asupra clorofilei şi va propune tratarea anemiei prin acest procedeu. MacFadden este inițiatorul culturii fizice, urmat de Desbonnet în Franța şi Sandow în Anglia.
Cei trei mari promotori ai naturopatiei au fost Kneipp, Khune şi Lust. Pe lângă aceștia, s-ar cuveni să mai cităm pe doctorul Lehmann, pe Platen, Schmessle, Ehret, Heusel. Dacă aceşti pionieri al reveni în zilele noastre, ar fi surprinși să vadă strălucirea actuală a naturopatiei în lumea întreagă în faţa medicinii chimice alopate care, totuşi, prin descoperirile sale recente, s-a dovedit mai mult ca niciodată o concurentă acerbă.

Putem spune că naturopatia, născută la începuturile umanităţii, s-a desprins treptat de practicile religioase, oculte (superstiţii şi chimie alopată) pentru a deveni o ştiinţă distinctă, cu finalitate şi metode proprii. Marea mişcare a renaşterii naturopatice se plasează în secolul al XIX-lea, mai întâi în Germania şi apoi în SUA. Germania a fost leagănul naturopatiei moderne, iar SUA pământul unde s-a dezvoltat liber. În prezent, naturopatia (medicina prin agenţi naturali) este recunoscută în America, Canada, Anglia, India, Africa şi în majoritatea ţărilor din Europa: Belgia, Elveţia, Austria, Spania, Portugalia şi mai ales în Germania, unde este oficială. Pionierii naturopați americani au fost Lust, Schultz, Lahn, Lindlahr, Bocricke, Dewey. Dar și alți practicieni americani au contribuit la promovarea naturopatiei. Cităm pe Still, părintele osteopatiei, Palmer, care a creat chiropractica, Kellog, fondatorul Sanatoriului Battle Creek și Lorenz, întemeietorul chirurgiei manipulatoare.

Statisticile au arătat că în anul 1955 mai mult de 30 milioane de americani au recurs la medicina naturală pentru a se îngriji. În Statele Unite, forma foarte democratică a guvernării şi principiile liberale au făcut să se stipuleze prin lege că „orice om are dreptul să-şi aleagă medicul şi terapia.  Totuşi, acolo ca şi oriunde, naturopatia trebuie să se apere de atacurile alopaţilor dogmatici şi invidioși. Noi ne dorim ca în toate ţările din lume, naturopatia să fie admisă ca o artă de a trăi, dublată de o artă medicală distinctă de alopatie, şi ca toţi naturopaţii din lume să se unească pentru a-și apăra mai bine idealul, iar drepturile lor să fie respectate în numele sănătăţii şi al regenerării fizice şi morale a rasei, pe care medicina medicamentoasă, toxică şi chimică, simptomatică, în opinia tuturor, chiar şi a propriilor  ei practicieni, nu le poate asigura.

Cele 5 surse de stres care ne omoară

Societatea şi civilizaţia trebuie regândite în funcţie de specificul uman şi de înflorirea sa integrală; şi ele trebuie să înceteze de a fi în serviciul exclusiv al unui elan economic, fără limită, care se întoarce împotriva vieţii şi fericirii indivizilor, pe care o astfel de dezvoltare pretinde să o servească. Tuturor oamenilor de bună credință care citesc acesta şi sunt convinşi că noi avem dreptate, tuturor celor care vor să ne ajute pentru a repune umanitatea pe calea rezonabilă a perfecţionării integrale şi a evoluţiei naturale, noi le semnalăm marile surse de stres care ne uzează fără milă, pentru ca ei să ştie să le neutralizeze. Aceasta este prima condiţie a regenerării. Este raţiunea doctrinei noastre. Stres-urile majore sunt în număr de 5. Să le descriem pe scurt:

Primul stres - poluările atmosferice

Aerul marilor oraşe este supraîncărcat de impurităţi şi devine din ce în ce mai impropriu de respirat. Plămânii noştri au nevoie de oxigen şi nu de carbon, praf, uleiuri, gudron şi acizi, pe care le elimină în fiecare zi coșurile de fum, uzinele şi autoturismele. Pe de altă parte, radioactivitatea artificială ambiantă creşte periculos de mult din cauza experienţelor și centralelor nucleare, care nu mai ştie unde să-şi arunce deşeurile. Să ne amintim că redutabilul stronțiu este duşmanul oaselor şi chiar al genelor noastre, şi că el pregăteşte monştrii din viitor. Ar fi înţelept să degajăm oraşele, să dezvoltăm spaţiile verzi, să filtrăm gazele şi toxinele, să interzicem tehnicile atomice şi să ocrotim natura, pentru a ne bucura de vacanţe sănătoase, în aer liber.

Al doilea stres - alimentele denaturate

Se vorbeşte mult în acest moment de acest fapt în revistele medicale. Acum mai bine de 30 de ani noi semnalam acest pericol. Alimentele noastre sunt din ce în ce mai chimizate şi încetează a mai fi nutrimente, devenind otrăvuri. La fermă, la uzină, la magazin, randamentul şi productivitatea impun artificiul. Îngrăşăminte, insecticide, pesticide, hormoni, antibiotice, rafinare, sterilizare, conservare... denaturează până la moarte pâinea noastră, ouăle, vinul, carnea şi toate celelalte alimentele. Una dintre cauzele proliferării cancerului este această chimizare a hranei. Rare sunt alimentele care ajung pe masa noastră aşa cum le-a făcut natura. Este timpul să revenim la o alimentaţie naturală, să căutăm a consuma alimente sănătoase, să avem exigenţe faţă de producători în ceea ce priveşte garanţia alimentului nedenaturat, să interzicem prin intermediul autorităților publice orice produs chimic introdus în produsul alimentar şi să evităm rafinările abuzive şi metodele de conservare excesive.

Al treilea stres - asfixia cutanee

Pielea nu este un sac inert. Învelişul cutaneu, cu glandele sale sebacee şi sudoripare, pătura bazală epidermică şi capilarele sale, este un organ imens, cu funcţii multiple. Ea drenează organismul, colaborând cu vezica biliară şi plămânii, eliminând urina, mucusul și sebumul. Pielea neutralizează deşeurile, reziduurile şi toxinele. Ea secretă hormoni şi fabrică, graţie unei activităţi de auto-sinteză încă necunoscută, vitamine și minerale. Creează un întreg chimism de apărare, ce contribuie la salvarea edificiului celular pe care îl acoperă. Necazul este că purtarea de îmbrăcăminte interzice pielii de a-şi exercita în întregime funcțiile, şi această asfixie cutanee ne perturbă metabolismul. Pentru a se activa, pielea are nevoie de radiaţii solare şi luminoase, de căldură, de excitaţii variate venite din mediul exterior. Pielea celor civilizaţi nu primeşte nimic: ea moare. „Pentru a regenera omul, trebuie refăcută o piele care să trăiască cu adevărat”, spunea Riekli. Pentru a stimula pielea şi a-i aminti rolul, trebuie să facem băi de aer cu fiecare ocazie, să căutăm bronzarea solară integrală, stimularea epidermei prin frecții cu esenţe vegetale aromatice şi prin exerciţiu. În sfârșit, trebuie să uzăm de apă caldă şi rece şi să facem băi de vapori regulat.

Al patrulea stres - carenţa musculară

Uităm prea adesea să vorbim despre aceasta. Sportul este o activitate minunată pentru corp, dar practicat în exces devine dăunător. Totuși, nimic nu justifică lipsa de activitate musculară a marii majorități a oamenilor. Pierderea de volum şi de relief muscular pe care o constatăm la majoritatea oamenilor moderni antrenează o periculoasă atonie a organelor interne, mai ales pe osatura coloanei vertebrale şi a tubului digestiv. Circulaţia şi inima suferă de insuficienţa diafragmei şi a muşchilor periferici, care sunt pompe aspirante şi care mișcă lichidul sanguin. Muşchii sunt contraponderea fiziologică a nervilor. Femeia, mai mult decât bărbatul, suferă de carenţă musculară şi, mai mult decât el, este victima bolilor de nervi. Gimnastica musculară, sistematică, adică cultura fizică analitică, la haltere, ar trebui să fie cotidiană pentru toţi și la toate vârstele. Nu există excepţie, nu există contraindicaţie. Omul, animalul care este construit pentru a-și utiliza brațele prin excelenţă, îşi pierde sănătatea prin pierderea muşchilor proprii. Din fericire, prin lucrul cu halterele, mușchii brațelor se pot regenera. Braţele subțiri şi burţile lenevite ignoră legea activităţii musculare şi beneficiile care rezultă din aceasta. Sportul competitiv, cu specializările, antrenamentele adesea anti-fiziologice, campionatele şi recordurile sale nu este şcoala unei musculaturi sănătoase. Noi, bărbații, trebuie să practicăm exercițiul fizic regulat, acasă sau la sală (Edmond Desbonnet nu înceta să recomande asta) şi să ne virilizăm prin culturism cu greutăţi medii, cicloturism, mersul cu rucsacul pe umeri la munte şi atletism. Femeia va afla în dans o completare a activităţilor sale fizice, fără a mai vorbi de plimbarea în aer liber.

Al cincilea stres - intoxicațiile medicamentoase

Ele sunt reale şi adesea grave. S-a vorbit de pericolul sulfamidelor şi al antibioticelor care creează mătci de microbi rezistente. Pentru a vindeca un rău mic nu trebuie provocat un altul mai mare, prin abuzul de medicamente toxice. Doctorii Carton şi Durville au semnalat în scrierile lor pericolele medicaţiei chimice, care naşte la 9 din 10 bolnavi o intoxicaţie care se adaugă celei a bolii propriu-zise. Medicul George Rouhet spunea: „Medicamentul trebuie folosit în exclusivitate pentru cazurile de urgență – dureri insuportabile, simptome grave, infecții microbiene care pun viaţa pacientului în pericol. Atunci când ne arde casa, chemăm pompierii, dar toată lumea ştie că apa care stinge focul provoacă, la rândul ei, multe distrugeri”. În viaţa de zi cu zi, supra-medicaţia este opusul sănătăţii. Trebuie să reînvățăm să trăim natural, sănătos, fără a utiliza vreodată medicamente. Femeile însărcinate care iau tranchilizante (zise inofensive) riscă să aducă pe lume copii fără braţe sau picioare. Mii de mici monştri se nasc anual în lume. Am putea cita alte sute de exemple edificatoare. Reiterăm doar că mania medicamentelor zilnice este un obicei periculos, care aduce mari prejudicii echilibrului şi funcțiilor noastre. Sănătatea nu se cumpără cu pilule, aşa cum un fortifiant nu face un atlet. Înţelepciunea constă în a trăi sănătos, printr-o igienă activă, naturală, a ne vindeca prin agenţii vitalogeni, naturopatici şi a nu recurge la pastile decât în ultimă instanţă, când forţele vitale de autoapărare se relevă insuficiente.

Concluzii

Toate aceste principii ale unei vieţi optime nu se relevă din ştiinţă, ci din simplul bun simţ. Aplicate pe criteriul imperativelor de ordin social, ele pot salva rasa zisă civilizată de la degenerare ale cărei ravagii le vedem deja. A învăţa oamenii să respire un aer pur, să mănânce alimente sănătoase, specifice şi naturale, să profite de binefacerile soarelui pentru piele, să-şi cultive muşchii şi să se îngrijească natural este scopul fundamental ale acestei reforme a vieţii pe care o predicăm şi care poate face ca pământul să ni pară un paradis. Ziua în care guvernele, dincolo de certurile politice, vor înţelege aceasta şi o vor pune în aplicare, îi vor face pe oameni fericiți sub orice regim politic. O eră nouă de civilizaţie umană se va naşte şi speranţele cele mai mari ne vor fi permise. Căci, dacă există o igienă a sănătăţii, trebuie să existe și o politică a sănătăţii.