vaccinurile

Vaccinurile - argumente pro și contra - vă las pe dumneavoastră să hotărâți!

Toți părinții sunt confruntați după nașterea copilului lor cu subiectul vaccinării acestuia. Fiecare din noi suntem puși în postura de a alege ce este bine și ce este rău pentru copilul nostru...

Nutritie echilibrata

Mici secrete ale nutriției echilibrate și sănătoase

Există câteva mici secrete în această complexă zonă a nutriţiei, care dacă ar fi cunoscute şi urmate la scară largă, calitatea vieţii umane s-ar îmbunătăţi rapid...

Mitul copilulu rasfatat

Mitul copilului răsfăţat - când ajunge un bebeluș sau un copil mic să fie răsfățat?

Încă de când sunt gravide viitoarelor mame le este inoculată ideea că ar trebui să aibă grijă din primele zile ca bebelușul să nu devină “răsfățat”, știindu-se că ei, bebelușii, sunt niște “mici santajiști”, niște “pricepuți manipulatori”..

Statistici privind farmaciile din Romania

Statistici privind farmaciile din România - suntem pe locul 5 în Europa, la numărul de farmacii pe cap de locuitor

Numărul de farmacii din România s-a dublat în ultimii zece ani. Distribuirea medicamentelor şi a suplimentelor alimentare este o afacere de 3,3 miliarde de euro...

Pericolul glutenului

Pericolul pâinii noastre cea de toate zilele. Adevărul despre gluten

În România, unul dintre cei mai consumați factori iritanți ai intestinelor este grâul. Grâul este bogat în gluten. Glutenul este un amestec de fracțiuni proteice, în principal reprezentate de glutelină și prolamină, fiind întâlnit în diverse produse cerealiere...

SfatFarma logo 11/11/2017

Recomandare e-book: Cum să trăim 150 de ani? de Mikhail Tombak




S-a scris mult în ultima vreme despre căile prin care se poate să trăim o viaţă lungă și lipsită de boli. Ne sunt prezentate diete mira­culoase, ne sunt lăudate diverse formule, ne sunt ridicate în slăvi metode de reducere a greutăţii şi de încetinire a îmbătrânirii. Ni se induce ideea că sănătatea noastră depinde de nişte pilule miraculoase. În realitate, revenirea la starea de sănătate necesită ani de efort, după cum bolile de care suferim în prezent au fost provocate de ani de neglijenţă. Iar sănătatea deplină nu ne este dată de medicamentele chimice şi de formulele minune, ci de un stil de viaţă în armonie cu natura. Aceasta este filozofia cărţii „Cum să trăim 150 de ani”. Autorul, dr. Mikhail Tombak, este absolvent al Universității din Moscova, Facultatea de chimie și biologie. A fost mulți ani directorul Institutului de Științe ale Sănătății și a scris mai multe cărți de succes pe tema vindecării și a menținerii sănătății. Suferind de câteva boli și fiind aproape infirm în copilărie, dr. Tombak s-a decis să studieze medicina chineză, tibetană și alte metode alternative de vindecare din Orient, experimentând uneori pe el însuși. Creându-și astfel propriul sistem holistic de menţinere a unei sănătăţi optime, a devenit o autoritate în materie de longevitate.

Cartea lui Mikhail Tombak nu conţine diete miraculoase. Din cuprinsul ei veți afla care este legătura dintre sănătate și felul în care ne alimentăm, dar subiectul nu este restrâns doar la nutriție – sunt descrise și alte principii simple şi naturale de păstrare a sănătăţii. Autorul are o personalitate modestă, nu-i place să vorbească despre succesele lui și spune că meritul pentru descoperirile în privinţa siste­mului de menţinere a sănătăţii îşi găseşte cea mai bună expresie în mărturiile oamenilor care le-au aplicat în propria lor viaţă:

Când oamenii îmi cer să le relatez cazuri de succes, am un singur răspuns: Ar fi simplu să mă laud, dar adevăratul criteriu este felul în care munca mea este apreciată de ceilalţi. Ei își împărtăşesc propria experienţă şi modificările survenite în starea sănătăţii lor. Dacă sistemul pe care-l descriu n-ar fi eficace, oamenii nu mi-ar mai cumpăra cărţile. Şi iată că în ulti­mii ani ele s-au aflat printre cele mai bine vândute cărţi. Tot mai mulţi cititori îmi înţeleg filozofia în ceea ce priveşte menţinerea stării de sănătate. Ei au ajuns să creadă în sfaturile mele şi s-au convins când au văzut că metodele simple sunt și eficiente. Își povestesc succesul rudelor şi prietenilor, făcând să crească cercul oamenilor care pre­feră metodele naturale de vindecare.

Știm foarte puţine lucruri despre organismul nostru şi despre relaţia strânsă dintre acesta şi mediul înconjurător. Viaţa noastră de­pinde adesea de metoda de tratament pe care am ales-o în cazul unei crize de sănătate. În situațiile în care medicina alopată nu ne e de niciun folos, trebuie să ne amintim că există terapii naturale, ce se pot dovedi eficiente. Am convingerea că în cele mai multe situaţii ar trebui să fim propriul nostru doctor. Trebuie să ne înarmăm cu cât mai multe cunoştinţe despre felul în care funcţionează corpul uman, pentru a fi capabili să eliminăm singuri cauzele bolilor şi suferinţelor noastre. În cazul în care, ca o consecinţă a sfaturilor mele, unii oameni vor începe să se simtă mai bine, unii se vor vindeca, iar alţii vor înțelege necesitatea îngrijirii şi menţinerii sănă­tăţii, obiectivul acestei cărţi va fi îndeplinit. În practica mea am încercat multe metode şi remedii. Le-am selecţionat pe acelea care s-au dovedit cu adevărat valoroase şi eficiente, și ele vă sunt prezentate în paginile ce urmează, ca să le puteţi explora. Vă rog să le folosiţi cu înţelepciune.

Concluzia ce rezultă din citirea acestei cărţi este aceea că sănătatea se află în mâinile noastre. Mai mult, terapiile propuse sunt non-invazive şi pot fi făcute acasă, folosind ingrediente naturale şi disponi­bile, fără arsenalul de substanţe farma­ceutice, extrem de costisitoare și, în același timp, dăunătoare. Cartea mai conţine şi câteva metode mai neobişnuite, dar extrem de eficiente, de detoxifiere a organismului. Acestea se bazează pe tradiţiile vechi de milenii ale medicinii naturiste orientale, care sunt ignorate de medicina modernă. Din textul atașat mai jos lipsesc câteva capitole importante – o serie de rețete, sfaturi practice, răspunsuri la întrebări și mărturii ale celor care și-au recăpătat sănătatea urmând sfaturile autorului. Pentru a vă bucura de această carte în integralitatea ei, vă sfătuim s-o achiziționați. A apărut în 2008, la Editura Paralela 45. De asemenea, există în librării o altă lucrarea de excepție a autorului: „Vindecarea bolilor incurabile prin metode naturale”, apărută în 2011, la Editura Lifestyle.






SfatFarma logo 11/03/2017

Cum arată câteva alimente exotice, în mod natural


Cu toții știm cum arată plantele care fac mere, portocale, căpșuni sau nuci, dar puțini dintre noi știm cum cresc în habitatul lor natural multe alte alimente vegetale, pe care le apreciem ca gustoase și sănătoase. De pildă, câți dintre noi ne-am întrebat vreodată cum arată planta care face cacao sau cea care produce gustoasele și hrănitoarele arahide? Dacă v-am trezit curiozitatea, urmăriți imaginile de mai jos. În mod sigur vă vor surprinde.

Fisticul este sămânța unui arbust care se cultivă în livezi, în regiunile muntoase și însorite din Grecia, Turcia, Iran, Kîrgîstan, Turkmenistan, Pakistan și Afganistan. Fiecare pom este fie feminin, fie masculin și după 7-10 ani de la plantarea puietului începe să producă niște fructe care conțin un sâmbure alungit care, ajuns la maturitate, devine fisticul pe care-l mâncăm. La început, fructul este verde, iar când se coace devine galben-roșiatic și se crapă cu un pocnet ce poate fi auzit. Fisticul are o valoare alimentară deosebită: conţine 62% lipide, proteine, carbohidraţi, calciu, potasiu, magneziu, fosfor, fier, zinc și vitaminele A, E şi C.

Arahidele, spre surprinderea noastră, cresc într-un mod total diferit decât fisticul. În loc să crească pe crengi, ele se dezvoltă în pământ, ca legumele (de aceea se mai numesc și alune de pământ). Mai mult, spre deosebire de alte alimente grupate sub denumirea de alune sau nuci, arahidele au un înveliș exterior moale. Conţin cantităţi mari de vitamina B3, vitamina E şi zinc. Zincul este important pentru regenerarea ţesuturilor, vitamina E este un antioxidant puternic ce previne afecţiunile cardiovasculare şi cancerul, iar vitamina B3 are un rol important în funcţionarea sistemului nervos şi în menţinerea sănătăţii pielii.

Piperul, cea mai populară mirodenie de pe planetă, este un arbust cățărător (viță) cu tulpina lemnoasă, care poate ajunge până 10 metri înălțime. Face flori mici, în ciorchini, din care se formează fructele de un roșu închis. Când se usucă fructele ajunse la maturitate, ele devin piper negru, când se usucă fructele încă verzi, ele devin piper verde, iar când se usucă doar semințele fructelor, acestea devin piper alb. Dar, indiferent de culoare, piperul nu numai că dă gust mâncărurilor, ci și ne aduce o mulțime de beneficii pentru sănătate: este antibacterian, ajută digestia și este o sursă bună de fier, potasiu, mangan, vitamina C, vitamina K și fibre.

Cacaoa. Theobroma cocoa, un arbore care poate crește până la 8 metri înălțime în regiunile tropicale din America Centrală și de Sud, este cel care ne dă ciocolata. Capsulele pe care le produce acesta conțin 20-60 de semințe (boabe), înconjurate de o pulpă albă. În țările de baștină, această pulpă este folosită pentru prepararea de sucuri, smoothy-uri sau jeleuri, în timp ce boabele sunt comercializate în întreaga lume, pentru a fi transformate în delicioasa ciocolată. Toată lumea știe că o ceașcă de ciocolată caldă creează brusc bună dispoziție. Explicația: cacaoa conține două antidepresive naturale – fenilefrina și cofeina. Dar, în timp ce cafeaua nu este recomandată pe timpul sarcinii, cacaoa nu are astfel de contraindicații. După câteva înghițituri, organismul începe să producă un hormon special – endorfina, supranumită și hormonul fericirii – care ne dă o stare de bine. În pudra de cacao există vitamine, proteine, fier, zinc și acid folic.
Mango este un pom care aparține familiei de plante cu flori Anacardiaceae. Este nativ din sudul Asiei, dar poate crește foarte bine și în alte zone tropicale și subtropicale ale globului, în care temperaturile nu scad niciodată până la limita înghețului. Când pomul este tânăr, frunzele sale sunt de culoare portocalie. Pe măsură ce crește, culoarea acestora se schimbă în roz, apoi în roșu aprins și la sfârșit în verde închis. Florile pe care le produce acest pom sunt mici, albe, cu cinci petale, și răspândesc un miros dulceag, plăcut. Fructul său este o drupă (fruct cărnos, cu coajă și cu un singur sâmbure în interior) căreia îi ia între 3 și 6 luni să se coacă. În funcție de soi, la maturitate fructul poate figalben, roşu, verde sau portocaliu. Conține betacaroten, zahăr, vitaminele A, B-6, C, K, acid folic, calciu, fier și fibre.

Caju este un copac tropical veșnic verde, originar din America de Sud, ale cărui flori sunt la început mici și verzi, după care devin roșiatice. Fructul produs de acest copac, cunoscut și sub numele de „mărul de caju”, crește pe tija florii și poate fi galben sau roșu. Pulpa fructului are un gust dulce și este foarte hrănitoare. La capătul acestui fruct crește o drupă de forma unui rinichi și este ceea ce numim nuca de caju, un aliment pe cât de delicios, pe atât de sănătos. În primul rând, caju conține proantocianide, o clasă de flavonoide care înfometează tumorile și blochează divizarea celulelor canceroase. Mai conține: cupru, magneziu, calciu și vitamina K, acid oleic și grăsimi sănătoase.

Semințele de susan sunt produse de o plantă care are un grad înalt de toleranță la condițiile de mediu. Aceasta poate crește în locuri în care nicio altă cultură n-ar rezista. Florile sale sunt de obicei galbene și de formă tubulară, dar pot fi și albe, albastre sau purpurii. Fructele plantei sunt niște capsule canelate de circa 8 centimetri lungime, în care stau semințele, un aliment-medicament dintre cele mai eficiente: regenerează pielea, previn diabetul, reduc tensiunea arterială, protejează împotriva radiațiilor, întăresc oasele. Toate acestea, însă, cu o condiție: înainte de a fi consumate, semințele de susan trebuie râșnite. Numai așa își vor livra în întregime prețiosul conținut.

Vanilia este o plantă cățărătoare, cu miros plăcut, din familia orhideelor. Crește în Mexic și în America Centrală și poate atinge 10 metri înălțime. Are flori galben-verzui, care durează doar o zi, și din care se formează păstăi ce pot atinge 20 de centimetri lungime. În sălbăticie, florile de vanilie au 1% șanse să fie polenizate. De aceea, pentru a fi valorificată, e nevoie de lucrători care să o polenizeze manual. Apoi, din păstăi se extrage componentul principal, vanilina, una dintre cele mai scumpe mirodenii din lume. Dar în afară de aroma senzațională, care o face nelipsită din deserturi, vanilia este și un remediu natural pentru diverse afecțiuni: relaxează sistemul nervos, este antispasmodică, antiseptică şi digestivă. În același timp este şi un bun afrodisiac. 

Scorțișoara este obținută din scoarța unor copaci originari din India, China şi Sri-Lanka (Ceylon), care aparțin genului Cinnamomum. Aroma plăcută și gustul dulceag şi iute al scorţişoarei se datorează uleiului volatil, în componenţa căruia se găseşte aldehidă cinamică, felandren, eugenol, taninuri, zaharuri și elemente minerale, mai ales calciu. Scorţişoara este cunoscută demult în medicina populară ca stimulent al digestiei şi tonic general. Măreşte apetitul și are acţiune antisclerotică şi tonifiantă. Reduce balonarea abdominală şi durerile gastrice și stopează hemoragiile interne, mai ales cele uterine. Are și proprietăţi antiseptice şi antiparazitare. Din scoarţă se prepară o esenţă care este întrebuinţată ca remediu antigripal, precum şi la corectarea gustului unor medicamente. Din frunzele şi florile plantei se obţine un ulei volatil, folosit în parfumerie şi în producerea medicamentelor şi săpunurilor, iar din seminţe se obţine un ulei gras, care este utilizat la producerea lumânărilor.

Ananasul, în mod surprinzător, nu atârnă în pom, ci crește de jos în sus. Planta, care poate atinge 1,5 metri înălțime, are frunzele tari, cerate, și poate face până la 200 de flori. Culoarea acestora variază de la mov deschis (lila) la roșu. Aceste flori sunt absolut necesare pentru producerea fructului mare, cărnos și zemos, a cărui apariție n-ar fi posibilă fără efortul lor conjugat. Împreună, toate aceste flori vor forma în cele din urmă corpul ananasului. Ca și celelalte fructe, ananasul este inclus nu numai în rândul plantelor alimentare, ci și al celor medicinale. Are proprietăți revigorante, antiinflamatorii, detoxifiante, antidepresive și purgative. Conţine fibre, fitonutrienți, pectine, polizaharide, potasiu, magneziu, fier, mangan, acid folic, vitaminele B1, B5, B6 și C, antioxidanți și polifenoli (betacaroten). Însă, din punct de vedere medicinal, bromelaina este cel mai preţios compus al ananasului, deoarece este capabilă să descompună proteinele cărnii în aminoacizi, adică ceea ce corpul poate folosi.

Kiwi este un fruct care crește pe o plantă agățătoare (viță). În natură, florile sale sunt rareori polenizate, deoarece nu sunt prea atrăgătoare pentru albine. Astfel, se poate să treacă și 7 ani de la însămânțare până când planta să înflorească pentru prima oară. Fructele se culeg manual, după care sunt lăsate câteva zile, ca să se coacă complet. Fructul de kiwi are un puternic rol antioxidant, antiinflamator și protector cardio-vascular. Reglează tensiunea arterială, previne îmbătrânirea, scade colesterolul, împiedică depunerea plăcilor de aterom pe pereții vaselor, are rol antitrombotic, anticoagulant și protector al sistemului nervos.

Migdalele sunt produse de un pom fructifer căruia îi priește climatul mediteranean, unde poate crește până la 10 metri înălțime. Face niște flori mari, albe sau roz, care apar înaintea frunzelor, la începutul primăverii. Fructele sale încep să se maturizeze la 7-8 luni de la înflorire. Acestea sunt niște drupe verzui, cu un înveliș gros, înăuntrul cărora se găsește sămânța tare, lemnoasă, care conține migdala. Migdalele sunt bogate în vitaminele A și B, grăsimi bune, albumină, calciu și fosfor. De reținut: Există două specii de migdale: dulci și amare. Cele amare conțin o substanță numită amigdalină, care previne și tratează cancerul.

Cafeaua este produsul unui arbust nativ din Africa și Asia tropicală. Fructele acestuia seamănă cu niște cireșe roșii sau purpurii. Acestea sunt, de fapt, niște drupe ce conțin fiecare două semințe – boabele de cafea propriu-zise. Acestea apar după 3-5 ani de la plantare și le trebuie 9 luni ca să se coacă. Partea bună însă este că, o dată înrădăcinată, planta este capabilă să producă fructe în continuare, timp de 50-60 de ani. Cafeaua conține câteva substanțe care afectează corpul uman la nivel chimic. Ca mecanism de apărare al plantei, bobul de cafea conține niștesubstanțe chimice care sunt considerate psihotrope ușoare pentru om, dar toxice în doze mari. Cafeaua conține cafeină, care acționează ca un stimulent. Singurul risc al cafelei este dependența, prin urmare, să nu uităm dictonul „moderație în toate”.

Șofranul, supranumit „mirodenia regilor”, se extrage din stigmatul florilor unei plante mediteraneene numită științific Crocus sativus. Aceasta produce niște flori liliachii, cu un miros dulceag, ca de miere. Pentru a obține un gram de șofran e nevoie de 150 de flori, iar pentru a obține 450 de grame de șofran sunt necesare 225.000 de stigmate, ceea ce-l face cel mai scump condiment din lume. Șofranul datează din Egiptul Antic și era extrem de prețuit în Grecia Antică pentru culoarea și proprietățile sale aromatice. Arabii au fost cei care, în secolul al X-lea, au introdus cultivarea șofranului în Spania. În timpul Renașterii, Veneția era considerată cel mai important centru pentru comerțul cu șofran. Dar prețurile ridicate au însemnat și falsificarea șofranului, și se spune că Henry al VIII-lea, care-l prețuia, obișnuia chiar să-i condamne la moarte pe falsificatori.

Varza de Bruxelles este o legumă din familia verzei (Brassica oleracea). Mugurii chiar arată ca niște verze în miniatură și se formează pe o tulpină, lângă zona în care frunzele sunt prinse de aceasta. Fiecare tulpină poate produce până la 1,5 kg de verzișoare. Varza de Bruxelles este bogată în proteine, fibre, carbohidraţi, vitaminele A, B, E și K. Conține totodată cuprupotasiu, fosfor, fier, sodiu, magneziu, calciu, zinc, acid folic, mangan. Datorită acestui conţinut de vitamine şi minerale, varza de Bruxelles ajută la cicatrizarea rănilor, menţine pielea sănătoasă, previne apariţia cancerului de colon şi de plămâni. De asemenea, previne îmbolnăvirea ochilor şi stimulează buna funcţionare a inimii. Consumate proaspete, doar puțin înăbușite, aceste verzișoare sunt o delicatesă. Însă, pentru a profita de efectele lor benefice, trebuie să ne asigurăm că au fost crescute organic și să le preparăm la aburi.




SfatFarma logo 10/28/2017

Secretul mâncărurilor gustoase - potrivirea condimentelor


Mâncărurile n-au niciun haz dacă nu li se pun și ceva condimente sau mirodenii, care să le îmbunătățească gustul, stârnind pofta de mâncare. Aceste adaosuri aromate sunt produse de o serie de plante. Unele cresc și în țara noastră: mărarul, tarhonul, pătrunjelul, leușteanul, țelina, asmățuiul, anasonul, chimionul/secărica, coriandrul, enibaharul etc. Acestea sunt plante ale căror virtuți aromatice se datoresc uleiurilor eterice pe care le conțin. Cele mai apreciate se aduc însă din țările calde. Cu ani în urmă, bunicii și străbunicii noștri le cumpărau din prăvăliile de „coloniale”, magazine care vindeau mărfuri sosite din coloniile diferitelor puteri imperialiste.


Patria celor mai multe plante aromatice este Asia musonică, numită pe drept cuvânt de primii călători „Țara mirodeniilor”. Încă din Antichitate, mirodeniile și-au găsit drumul din India spre Europa. Prime le informații cu privire la comerțul cu mirodenii le găsim în inscripțiile templului Deir al-Bahr, de lângă Teba, din care aflăm că au fost aduse din porunca reginei egiptene Hatshepsut (1490-1468 î.e.n.). Dar ca să ajungă în Europa, mirodeniile trebuiau să treacă prin multe mâini, ceea ce le ridica foarte mult prețul. Indienii le cumpărau din locul de producere și le vindeau arabilor, care la rândul lor le vindeau egiptenilor. De aici, erau cumpărate de europeni.

În Europa, produsele aromatice deveniseră atât de prețuite, încât se plăteau în aur. Și, pentru că arabii controlau calea cunoscută de pătrundere în India, europenii au căutat altă cale de acces. Se spune că Columb, debarcând în Lumea Nouă, a crezut că a ajuns în India. I.P. Maghidovici, un vestit geograf rus, spunea că la baza descoperirii Americii a stat goana după mirodenii. Nu știm sigur dacă-i așa, dar din prima călătorie (1499), Vasco da Gama a adus la Lisabona o mare cantitate de plante aromatice, câștigând pe ele de șase ori mai mult decât cheltuise cu expediția.

Aromele care desfată gura

Care sunt principalele plante aromatice de proveniență exotică? Prima care a ațâțat imaginația și dorința de îmbogățire a fost, fără îndoială, piperul (Piper nigrum) o liană târâtoare, lungă de 10-15 m, înzestrată cu cârcei, ale cărei fructe, niște drupe de mărimea unui bob de mazăre, grupate în ciorchini, verzi la început, roșii la maturitate, se înnegresc prin uscare. Patria piperului este India, mai exact coasta Malabar. De aici, piperul a trecut în Persia, apoi în Grecia antică. Indienii îl numesc „piperi”, nume pe care 1-au preluat și romanii și care s-a încetățenit și la noi. Cumpărat la început cu aur, abia pe la mijlocul veacului al XIX-lea piperul a intrat și în casa oamenilor de rând. Alcaloidul piperina și alte uleiuri esențiale care se găsesc în fruct fac ca el să fie prețuit ca mirodenie și stimulent al poftei de mâncare.

Vanilia (Vanilia planifolia), plantă agățătoare din familia orhideelor, originară din pădurile mexicane, a ajuns în Europa după ce soldații lui Cortez s-au ospătat cu vestita ciocolată a aztecilor, mai gustoasă prin adăugarea de vanilie. Fructele de vanilie, lungi de 15-30 cm, cărnoase și conținând o rășină aromată, recoltate înainte de coacere și supuse unei maturizări forțate, au forma unor păstăi negre, zbârcite, comercializate sub formă de batoane.

Nu mai puțin celebră și căutată, datorită substanței aromate numită aldehidă cinamică, este scorțișoara, care este scoarța roșcat-cenușie, aromată, rasă de pe trunchiul mai multor arbori și arbuști din genul Cinnamomum. Patria scorțișoarei este Sri Lanka (Ceylonul de odinioară).

Insulele Moluce, cunoscute și ca „Insulele mirodeniilor”, sunt un grup de insule care aparțin de Indonezia, situate între Sulawesi și Noua Guinee. Aici, portughezii au făcut cunoștință cu arborele de cuișoare (Eugenia caryophyllata), arbore veșnic verde, rudă cu mirtul. Florile lui au un caliciu cilindric, de culoare roșie purpurie, cu patru lobi și o corolă emisferică de culoare rozalie, care cade în timpul recoltării. Mugurii florali se usucă și se valorifică sub numele de cuișoare. Cuișoarele s-au bucurat încă din Antichitate de o deosebită reputație. Astfel, mumiile vechilor egipteni erau împodobite cu mărgele din cuișoare.

Dafinul sau laurul (Laurus nobilis), arborele favorit al lui Apollo, ale cărui frunze încununau fruntea „laureaților”, crește în zona mediteraneană. Frunzele sale, care conțin o substanță aromata numită lauroestrină, erau folosite în vechime ca un prețuit condiment. Înaintea glaciațiunilor, aria de răspândire a laurului era mult mai largă, cuprinzând și țara noastră, unde arborele creștea în voie. Odată cu răcirea climei, el s-a retras în zonele mai sudice.

Între dresurile bucătăriei nu putem trece cu vederea șofranul. Stigmatele uscate, galben-portocalii ale șofranului cultivat (Crocus sativus) rudă bună cu brândușa noastră de câmp, dau unor preparate (mai ales cozonacului) o frumoasă culoare galben-portocalie, datorată unui carotenoid numit  crocină, și o aromă deosebit de plăcută.

Ghimbirul (Zingiber officinale) este o plantă ierboasă, care crește în pădurile tropicale umede din sudul Asiei, și ai cărei rizomi aromați sunt folosiți atât în bucătărie (la carne, orez, supe, fructe de mare), cât și în medicină. Aceleași întrebuințări le au și rizomii de galanga și zedoaria.

Cardamonul (Elettaria cardamonum) face parte din familia cruciferelor și este comun în India și Sri Lanka. Produce niște semințe aromate, cu gust picant, folosite ca și piperul și cuișoarele.

Asmățuiul (Anthriscus cerefolium), rudă cu pătrunjelul, a fost adus din nordul Asiei. Frunzele sale cu o aromă penetrantă și răcoritoare sunt folosite mai ales în Franța, unde intră în alcătuirea rețetelor de ierburi fine (fines herbes), foarte apreciate în arta culinară franceză.

Busuiocul (Ocimum basilicum) cunoscut de creștini ca plantă sacră, de etnologi ca plantă a dragostei și a premonițiilor maritale, iar de vindecătorii populari ca plantă medicinală, este și o valoroasă plantă culinară, folosită ca aromă de bază la fripturile de vânat, porc și oaie, deoarece le anihilează mirosul greu.

Cimbrul de grădină (Satureja hortensis) și cimbrișorul sau cimbrul sălbatic (Thymus serpyllum) sunt poate cele mai cunoscute plante aromatice. Americanii le folosesc în special la mâncărurile cu fasole, iar europenii la mâncărurile cu varză și tocături (mititei).

Chimenul (Carum carvi) este o plantă sălbatică din familia umbeliferelor. Semințele sale aromatizează brânzeturile, pâinea și băuturile, printre care vestitul Kümmel, băutura națională a nemților, sau secărica, mult fabricată acum o jumătate de veac și în țara noastră.

Coriandrul (Coriandrum sativum) este o cunoscută plantă umbeliferă, cu fructe duble, mari, rotunde, emanând un parfum extrem de pătrunzător. Este nelipsit în industria conservelor de carne și a lichiorurilor. Cârnații de casă, ca și alte preparate din carne, sunt de neconceput fără aroma originală a coriandrului.

Maghiranul (Majorana hortensis) este o plantă ierboasă, perenă, cu arome dulci de pin și citrice, foarte iubită de poporul român. Dă una din cele mai delicate și subtile arome culinare, înnobilând mai ales preparatele de Crăciun (cârnați de casă, lebăr, caltaboși, tobă), ceea ce i-a stabilit în Germania, patria cârnaților și mezelurilor, numele deWurstkrauf (mirodenie pentru cârnați).

În lunga listă a mirodeniilor am mai putea include feniculul, hreanul, isopul, sovârful, negrilica, schinduful, menta sau masticul, rășina unui arbore ce crește în insula grecească Chios și care aromatizează băuturile. Nu există industrie alimentară și bucătari pricepuți care să nu cunoască aceste plante aromatice, care au însoțit alimentația omului din cele mai vechi timpuri.





SfatFarma logo 10/21/2017

Rețetă 5 în 1 - maioneză, sos de paste, sos de salată, pastă de întins pe pâine sau icre - toate vegane


reteta multipla

    O rețetă unică, din care, modificând numai cantitățile diferitelor ingrediente, puteți face ori maioneză, ori sos pentru spaghetti, ori pastă de uns pe pâine, ori sos de salată, ori  icre vegane și cine știe, poate mai descoperiți și voi și alte întrebuințări, mă bucur deja de sugestiile voastre.
    Rețeta conține numai foarte puține ingrediente, toate din România (deci se poate controla foarte bine dacă sunt ecologice și netrate termic), este iar o rețetă tare iubită de mine, deoarece  îndeplinește absolut toate cerințele mele: este rapidă, ușor  de făcut, ieftină, sățioasa și gustoasă! Și a plăcut până acum, fără excepție, tuturor celor cărora le-am oferit-o.

    Ingrediente: 

  • o ceașcă de semințe de floarea soarelui; 
  • zeama de la o lămâie, la care se mai adaugă și puțină apă, în funcție de cât de gros trebuie să fie produsul final; 
  • 1, 2, 3.... căței de usturoi (cum vă place!); 
  • facultativ se mai pot adauga: sare, câteva linguri de ulei de floarea soarelui, cimbru, frunze de pătrunjel,  alge, ceapă - este o rețetă creativă, care lasă porțile deschise gustului și imaginației voastre! 
    Mod de preparare:

    Se macină fin sau se mixează semințele de floarea soarelui (se pot înmuia peste noapte, dar se pot prelucra și așa uscate, în caz că ați uitat să le puneți decuseară în apă...), se amestecă cu usturoiul pisat fin, zeama de lămâie și eventual se freacă cu uleiul sau se mai adaugă mirodeniile dorite. Făcută ca maioneză,  trebuie să-i subliniez calitatea cea mai mare și anume că NU SE TAIE NICIODATĂ, ce grozav, nu-i așa?
    Un exemplu de servire: peste frunzele de salată, se pun morcovi și dovlecei tăiați ca spaghetti sau dați prin răzătoare, iar deasupra minunea de sos, eu am decorat și cu ceapă verde, tăiată mărunt.

    Poftă bună!





SfatFarma logo 10/15/2017

Mezelurile - ce conțin ele cu adevărat?


mezelurile

Mezelurile conţin aditivi foarte periculoşi, cum ar fi: nitraţi şi nitriţi de sodiu şi potasiu (de la E-249, la E-252), fosfaţi (de la E-339 la E-343) şi polifosfaţi (de la E-450 la E-452) de potasiu, sodiu, calciu, magneziu. În prezenţa proteinelor, nitriţii se transformă într-o substanţă care favorizează apariţia cancerului de stomac. În doze foarte mari, nitriţii dau o toxicitate acută, care împiedică sângele să mai transporte oxigen. Sugarii şi copiii mici sunt foarte sensibili la aceste substanţe, care le creează probleme respiratorii. Un aditiv pe care producătorii îl folosesc ilegal şi frecvent în mezeluri fără a fi sancţionaţi este amidonul modificat. Conform Ordinului nr. 975/1998 privind aprobarea normelor igienico-sanitare pentru alimente, amidonul nu este admis în produsele din carne. Totuşi, mezelurile conțin amidon cu nemiluita, deoarece acest aditiv are proprietatea de a reţine multă apă, mărind cantitatea produsului, dar înlocuind, în fapt, carnea.

La ce ingrediente trebuie să fim atenţi când alegem un produs procesat din carne?

Chiar dacă au fost siliţi de legi să treacă pe etichete toate componentele reţetei, producătorii din România se feresc să dezvăluie cantităţile adevărate de carne dintr-un produs. Dintr-o listă de aproximativ 20 de ingrediente, doar unul singur este carne. Restul sunt fosfaţi, nitriţi, nitraţi, arome sintetice şi coloranţi, multă sare şi multă apă. În ultima vreme, au apărut tot soiul de aditivi care n-au fost testaţi toxicologic, dar pe care producătorii au început să-i folosească intens. Între cei mai periculoşi sunt fosfaţii, care împiedică fixarea calciului în oase. Imaginaţi-vă ce înseamnă asta pentru copii. Glutamatul monosodic dă un gust foarte bun. Stimulează pofta şi te face să mănânci încontinuu. Efectul nu apare imediat, dar în timp duce la obezitate. Aspectul de „delicios” al mezelurilor este dat în mare parte de făina de soia sau de amidonul de cartofi, care pot reprezenta chiar 40% din compoziţia unui parizer sau a unui salam ieftin. Soia în stare pură, nemodificată genetic, a ajuns să fie cel mai sănătos ingredient dintr-un salam.

Peştele afumat este indicat pentru consum?

Peştele afumat este mai greu de digerat din cauza fumului, care pe deasupra mai conţine şi substanţe nocive. Prin afumare, peştele îşi pierde o parte din calităţile nutritive.

Crenvurștii din ce sunt făcuţi?

Crenvurştii conţin în cea mai mare parte tocătură de oase, tendoane, pieliţe, grăsime și tot ce mai rămâne din carcasa de pasăre după ce se ia carnea. Sunt plini de bacterii ce ne pot îmbolnăvi: salmonella, răspunzătoare de toxiinfecţiile alimentare şi campilobacter, o bacterie care favorizează cancerul de stomac, stau la suprafaţa carcasei de pasare, pe piele. În momentul în care carcasa este tocată, bacteriile se amestecă în toată masa produsului care, chiar dacă este preparat termic, rămâne infectat până la consumul propriu-zis.

Ce intră în compoziţia unui salam?

Salamurile conţin: 60% slănină şi şorici, 17% carne de calitate inferioară, adică ceea ce se poate prelucra din picioare şi gât, mix de condimente (sare, boia, piper), sau extract de condimente, adică aditivi care imită gusturile condimentelor, faină de soia 20%, antioxidanţi, colorant (carmin, glutamat  de sodiu - E-261), nitriţi, nitraţi, pastă de usturoi, zahăr. Toate acestea se pun în malaxoare, apoi se ambalează în membrane artificiale (plastic), se zvântă şi se afumă industrial într-o cameră unde, teoretic, ar trebui să stea cel puţin cinci zile. În cele mai multe cazuri însă, se adaugă agent de afumare, pentru a grăbi procesul.

Ce reţetă standard se foloseşte de obicei în prepararea cârnaţilor?

Cârnaţii de porc conţin carne de porc cu slănină şi şorici (60%), proteină vegetală din soia, apă 20%, sare, condimente şi arome, stabilizatori (dipolifosfat de sodiu şi potasiu), antioxidanţi (acid ascorbic, izoascorbat de sodiu), nitrit de sodiu, potenţiator de gust (glutamat monosodic), zaharuri (lactoză, dextroză), colorant natural (carmin), conservanţi (nitrit de sodiu şi nitrat de potasiu). Nitritul de sodiu previne creşterea bacteriei ce provoacă botulismul, măreşte timpul de valabilitate al produsului, stabilizează culoarea roşie a cărnii procesate şi dă aroma specifică.

Ce ingrediente găsim în parizer?

Parizerul de porc conţine 80% slănină şi şorici de porc, 10% carne de pasăre dezosată mecanic (în care intră oase măcinate), faină de soia, proteină vegetală, amidon, condimente – sare, usturoi, coriandru, boia de ardei, potenţiatori de gust, coloranţi (carmin). După amestecare, compoziţia se fierbe timp de 20 de minute în apă, la 75°C. Amidonul şi fibrele din soia dau starea de saţietate. În schimb, este greu de digerat. Carnea dezosată mecanic este pasta rezultată din dezosarea carcaselor de pasare, care este prelucrată cu utilaje.

Şunca presată, pastrama şi cotletul de porc sunt mai puţin prelucrate sau pot să conţină şi ele ingrediente nocive?

Proporţiile de carne diferă în funcţie de reţetă. Şunca ţărănească conţine: 70% carne procesată mecanic (are în compoziţie slănină, urme de oase, şorici), proteine din soia, toată gama de antioxidanţi, colorant - carmin. Carnea se injectează cu o soluţie de saramură, apoi trece prin malaxoare de trei ori. Prima malaxare se face la o oră după injectarea cu saramură, a doua la 24 de ore după depozitarea la frig şi încă o dată la 48 de ore după maturare. Apoi, compoziţia se pune în forme metalice, care se ţin la un tratament termic de 75°C. După răcire, formele se ambalează în pungi de plastic, în vid.

Pastrama de porc conţine: carne dezosată de la pulpă, spată şi muşchiul de pe spate. Se taie în şuviţe, se sărează, după care se trece printr-un sos condimentat cu praf de ceapă şi de usturoi, antioxidanţi, coloranţi, agenţi de afumare şi potenţiatori de gust. Carnea stă în sos timp de 3 până la 5 zile, apoi se scoate şi se leagă cu sfoară. Se injectează cu o soluţie de saramură de 20-40%, apoi se ambalează în pungi de plastic, în vid. Afumarea se face cu fum lichid, care conţine cele mai cancerigene hidrocarburi - cele policiclice aromate.

Cotletul de porc conţine: cotlet de porc şi un strat de slănină de 0,5–1 centimetri. Carnea, tăiată şuviţe, se injectează cu saramură 20-40%. Injectarea se face manual sau cu o maşină specială cu ac. Se pune apoi într-un sos condimentat cu usturoi, boia, piper şi coriandru, unde se lasă timp de mai multe ore. În sos se mai adaugă antioxidanţi şi potenţiatori de gust.

Pateurile ce ingrediente conţin? Dar cele vegetale?

Pateul este un preparat culinar de consistenţă cremoasă, obţinut în casă sau industrial, din diverse ingrediente, cum ar fi: carne de porc, de vită, de peşte (ton), şuncă, ficat, unt, smântână, condimente, sare, aditivi alimentari, arome. Cel mai renumit este paté de foie gras, obţinut din ficatul de gâscă sau raţă, special crescute în acest scop. Ficatul obţinut de la aceste gâşte sau raţe este hipertrofiat şi infiltrat cu grăsime. Acest ficat este transformat în pastă prin amestecare cu unt, lapte, uneori cu ciuperci rare şi foarte scumpe (trufe). Acest paté  se consumă de obicei pe pâine prăjită, ca aperitiv, preţul lui fiind însă prohibitiv.

Pateurile industriale fabricate astăzi sunt foarte deosebite de pateul ultrafin foie gras de gâscă sau raţă. Iată o compoziţie tipică a unui pate industrial: ficat de pasare 20%, apă, carne de pasare, ulei vegetal nehidrogenat, proteină vegetală din soia, amidon din porumb, sare iodată, condimente, amidon din grâu, extract din condimente, muştar, arome, stabilizatori (polifosfaţi E-452), sirop de glucoză, emulgatori (esterii glicerici ai acidului citric E-472), agenţi de îngroşare (gumă guar E-412, gumă xantan E-415), antioxidanţi (acid citric E-330), ascorbat de sodiu E-301), potenţiator de aromă (monoglutamat de sodiu E-621), colorant (carmin E-120), conservant (nitrit de sodiu E-250). Conţine alergenii: soia, gluten, muştar.

Pe piaţă există şi variante de post, pateuri vegetale care, din păcate, reproduc compoziţia celor din ficat-carne, conţinând: apă, ulei vegetal hidrogenat (margarină) sau nehidrogenat, proteină din soia, sare iodată, extract de condimente, muştar, arome, stabilizatori (polifosfaţi E-452), emulgatori (săruri ale acizilor graşi E-470, ş.a.), agenţi de îngroşare (gumă guar E-412, caragenan E-407), amidon din grâu şi porumb, sirop de glucoză, zaharuri, potenţiator de aromă (glutamat monosodic E-621), legume deshidratate, antioxidant (acid ascorbic E-300), acidifiant (acid citric E-330), făină de roşcovă (E-410), coloranţi (caramel E-150, roşu carmin E-120), extract de paprika. Conţin alergeni de tipul: gluten, ţelină, muştar, soia.

Cum se pot falsifica aceste produse din carne?

Cele mai des întâlnite şi, în acelaşi timp, cele mai periculoase practici frauduloase folosite la fabricarea şi comercializarea cărnii şi produselor derivate sunt:

- substituirea cărnii de calitate superioară cu carne de calitate inferioară, de exemplu înlocuirea cărnii cu carne dezosată mecanic cu valoare biologică şi calitate microbiologică scăzute;

- punerea în vânzare a cărnii alterate, al cărei defect este mascat prin prelucrare şi transformare în specialităţi, cu adaosuri de condimente, aditivi alimentari (E-uri), alte ingrediente;

- substituirea cărnii unui animal cu carne provenind de la alte animale, pentru care trebuie menţionată obligatoriu originea: carnea de porc amestecată cu carne de măgar, nutrie, cal sau carne provenind de la specii necomestibile (câine, pisică);

- procesarea sau comercializarea cărnii prelevate de la animale moarte, tăiate în agonie sau bolnave, care le fac improprii consumului uman;

- falsificarea produselor din carne, cum ar fi: carne tocată, pastă de mici, preparate din carne (cârnaţi, mezeluri, salamuri, muşchiuleţ, jambon, specialităţi), semiconserve şi conserve din carne, prin înlocuirea unor componente valoroase cu altele inferioare: şorici, grăsime, tendoane, organe, urechi, stomacuri;

- introducerea unor aditivi pentru reţinerea apei (gumă caragenan E-407, coloranţi, E-120 carmin, polifosfaţi E-452, amidon E-1404, E-1440), izolate, concentrate, texturate proteice, făină de soia, alte ingrediente sau condimente în cantităţi mari sau neautorizate.

Descoperirea falsului în cazul substituirii cărnii de calitate cu una inferioară se face prin aflarea conţinutului de colagen, care se caracterizează prin abundenţa aminoacidului hidroxiprolină. Metoda este foarte utilă la produsele obţinute din carne tocată (mezeluri, pateuri). Acest aminoacid, împreună cu purinele şi unii aditivi, pot declanşa crize de gută la suferinzii de hiperuricemie. Astfel de produse sunt contraindicate şi suferinzilor de boli hepato-renale, cardiovasculare, cerebrovasculare, suferinzilor de cancer. Înlocuirea proteinei din carne cu proteină vegetală, de exemplu din soia, sau prin adaos de ingrediente şi/sau aditivi, apă, amidon, polifosfaţi, sare, azotaţi/azotiţi este întâlnită frecvent la produsele:

- crude: carne tocată, pastă de mici, cârnaţi proaspeţi;
- pasteurizate: rulade, muşchi, şunci;
- afumate: cârnaţi, slănină, costiţă;
- pasteurizate şi afumate la cald: crenvurşti, parizer, salamuri, cârnaţi;
- afumate la cald, pasteurizate, afumate şi uscate (de exemplu salam de vară);
- semiconserve şi conserve din carne cu adaos de legume.

Deseori, în tehnologia modernă se utilizează carnea congelată, care are capacitate redusă de reţinere a apei. Pentru a-i mări capacitatea hidratare, se adaugă în reţeta produselor din carne diferiţi hidrocoloizi: săruri de fosfor E-452, polizaharide modificate, amidon modificat E-1404, E-1440, E-1420, carboximetilceluloză E-468, E-466.

Din cauza prezenţei glucidelor de tip amidon, produsele din carne, care în mod natural au index glicemic zero, se transformă în produse „moderne”, care au index glicemic, solicitând suplimentar pancreasul. Amidonul este o asociere nerecomandată cu proteinele animale, deoarece împiedică digestia acestora, provocând balonarea şi procesele de putrefacţie din colon, ceea ce creşte riscul de cancer de colon. Această asociere a proteinei animale cu amidon şi grăsimi animale accelerează şi apariţia supraponderalităţii şi obezităţii. Diabeticii trebuie să ia în considerare amidonul conţinut în astfel de produse.





SfatFarma logo 10/11/2017

Câteva secrete ale industriei cărnii din România



Aditivii sintetici din semipreparatele din carne rămân în organism chiar şi zece ani, pentru că tubul digestiv nu le poate digera. Efectul imediat este apariţia gastritelor şi a ulcerelor, iar în timp, unul dintre cele mai urâte forme de cancer – cel colorectal. Consumul anual de mezeluri în România este de aproximativ 10 kilograme pe cap de locuitor, ceea ce înseamnă că, în fiecare zi, un român mănâncă cam 30 de grame de preparate din carne. Media ţărilor europene merge către 100 de grame consumate zilnic, totuşi, diferenţa este dată de calitatea semipreparatelor româneşti din carne, care este una dintre cele mai slabe din Europa, și asta şi pentru că românii nu se arată preocupaţi de ceea ce pun în farfurie.


După tranşarea cărnii venite de la abator, 80% din aceasta se foloseşte pentru specialităţi (cotlet, pastramă), restul intrând în producţia de salamuri, cârnaţi, parizer şi crenvurşti. Cantităţile sunt ajustate cu multă slănină tare, dar şi cu ulei de soia sau alte grăsimi hidrogenate. Malaxarea se face într-un recipient mare de metal, în care se pun la tocat carnea, apoi slănina şi şoriciul. Din saci de rafie se adaugă făina de soia şi, potrivit fiecărui reţetar, se adaugă aditivi sintetici şi coloranţi. Omogenizarea se face în câteva minute, după care pasta prinde gust şi aspect de carne. Ambalarea se face în membrane de plastic, care uneori ajung să coste mai mult decât compoziţia produsului.

De cealaltă parte, produsele „premium”, ca pastrama, muşchiul sau cotletul, sunt injectate cu saramură şi fosfaţi – compuşi care reţin cea mai multă apă. Injectarea se face cu o maşină specială cu ac, iar vidarea maschează faptul că produsul este umplut cu apă. Saramura, care crește foarte mult greutatea produsului, are ca efecte secundare hipertensiunea arterială şi diabetul. E-urile sunt foarte importate şi, în cele mai multe cazuri, condimentele precum ceapa sau usturoiul sunt niște prafuri obţinute prin deshidratare.


Absolut toate produsele din magazine, mai puţin cele „eco”, sunt pline de chimicale. Mezelurile şi sănătatea n-au nimic în comun. Copiii n-ar trebui să consume niciun gram. De aceea, publicitatea este agresivă pe segmentul celor mici. Chiar dacă au fost obligați de legi să treacă pe etichete toate componentele reţetei, producătorii din România se feresc să dezvăluie cantităţile adevărate de carne dintr-un produs.

Dintr-o listă de circa 20 de ingrediente, doar unul este carne. Restul sunt fosfaţi, nitriţi, nitraţi, arome sintetice şi coloranţi, multă sare şi multă apă. Medicii spun că efectele acestor aditivi nu apar de pe o zi pe alta. Dar pe timp îndelungat, efectele sunt dezastruoase. Românii s-au obişnuit să cumpere apă la la preţ de carne. În ultima vreme, au apărut tot soiul de aditivi care n-au fost testaţi toxicologic, dar pe care producătorii au început să-i folosească intens. Cei mai periculoşi sunt fosfaţii, care, în exces, împiedică fixarea calciului în oase. Imaginaţi-vă ce înseamnă asta pentru copii.

Potenţiatorii de aromă, care se regăsesc chiar şi în specialităţile scumpe din carne, provoacă un apetit ridicat şi dau dependenţă. Glutamatul monosodic dă un gust foarte bun. Stimulează pofta şi te face să mănânci încontinuu. Efectul nu este imediat, dar tot mâncând, ajungi obez.

Din lunga listă de compuşi chimici alimentari, coloranţii sunt bombe pentru organism. Roşul carmin E120 se extrage prin zdrobirea femelei unei insecte – coșenila, iar în procedeul chimic de extragere se foloseşte aluminiul. Consumul acestuia distruge celulele nervoase, iar riscul cel mai mare îl reprezintă boala Alzheimer.

Aspectul de „delicios” al mezelurilor este dat, în mare parte, de făina de soia sau de amidonul din cartofi, care pot reprezenta chiar și 40% din compoziţia unui parizer ieftin sau a unui salam. Soia în stare pură, nemodificată genetic, a ajuns să fie cel mai sănătos ingredient dintr-un salam. În schimb, amidonul chiar n-are ce căuta într-un produs din carne.

Fosfaţii din mezeluri împiedică fixarea calciului în oase. Afectează creşterea copiilor, iar în 20 de ani de consum, femeile vor suferi de osteoporoză. Bărbaţii vor scădea la bătrâneţe mai repede în înălţime şi, în multe cazuri, vor fi obezi. Semipreparatele mai conţin gume de omogenizare, care rețin apa.

Cârnaţii Cabanos conțin: carne de porc inferioară, cu slănină şi şorici – 44%, carne de vită – 16%, faină de soia – 40%. Se adaugă usturoi, condiment universal, coriandru şi agent de afumare. Ca aditivi, se introduc: stabilizatori (polifosfat de potasiu, caragenan), antioxidanți (acid ascorbic), potenţiatori de gust (glutamat monosodic, care provoacă apetit şi dependenţă), zaharuri (dextroză, lactoză, colorant (carmin), conservanți (nitrit de sodiu și nitrat de potasiu). Pentru omogenizare se mai folosesc și grăsimile vegetale. Se ambalează în intestine subţiri de oaie. Se lasă la fiert 20 de minute, la 75° C. Zvântarea se face într-o cameră frigorifică, timp de 2-3 ore.


Cârnaţii de porc conţin: carne de porc cu slănină și șorici 60%, proteină vegetală din soia, apă 20%, sare, condimente şi arome, stabilizatori (di-polifosfat de sodiu şi potasiu), antioxidanţi (acid ascorbic, izoascorbat de sodiu), nitrit de sodiu, potenţiator de gust (glutamat monosodic), zaharuri (lactoză, dextroză), colorant natural (carmin), conservanţi (nitrit de sodiu şi nitrat de potasiu). Nitritul de sodiu previne creşterea bacteriei ce cauzează botulismul, măreşte timpul de valabilitate al produsului, stabilizează culoarea roşie a cărnurilor procesate şi dă o aromă specifică.

Cotletul de porc conține: cotlet de porc, un strat de slănină de 0,5-1 cm. Carnea, tăiată şuviţe, se injectează cu saramură 20% - 40%. Injectarea se face manual sau cu o maşină specială cu ac. Se pune apoi într-un sos condimentat cu usturoi, boia de ardei, piper şi coriandru, unde se lasă timp de mai multe ore. În sos se mai adaugă antioxidanţi și potenţiatori de gust. Se lasă şase zile la rece, apoi se afumă industrial. 14 porţii de astfel de mezeluri pe lună cresc cu 78% riscul apariţiei unei forme de boală pulmonară obstructivă cronică, care este foarte gravă. Afecţiunea reprezintă una dintre primele cinci cauze de deces în Vest. Se manifestă prin scăderea capacităţii organismului de a menţine o concentraţie normală de oxigen în sânge.

Lebărvurștul conţine: carnea capului de porc în proporţie de 62%, slănină tare 7%, organe (inimă, rinichi, splină 15%, ficat 16%). Se adaugă supa de la fierberea capului, mixul de condimente, ceapă fiartă, zahăr şi sare. În malaxor se adaugă apoi aditivii: colorantul alimentar carmin, antioxidanţi, amidon din cartofi. Compoziţia se ambalează în membrane sintetice şi se fierbe la 75°C. Un lebărvurșt „tradiţional” trebuie să conţină mai puţin de 6 grame de sare la 100 de grame de produs şi, în principiu, să aibă cel mult trei aditivi sintetici, iar termenul de valabilitate să nu depăşească zece zile. Un produs cu mai puţini conservanți îşi schimbă culoarea la deschiderea ambalajului.

Parizerul de porc conţine: 80% slănină şi şorici de porc, 10% carne de pasăre dezosată mecanic (în care intră oase măcinate), faină de soia, proteină vegetală, amidon, condimente (sare, usturoi, coriandru, boia de ardei), potenţiatori de gust, coloranţi (carmin). După amestecare, compoziţia se fierbe timp de 20 de minute în apă, la 75°C. Datorită amidonului şi fibrelor din soia, conferă starea de saţietate. În schimb, este greu de digerat. Carnea dezosată mecanic este pasta rezultată din dezosarea carcaselor de pasăre, prelucrată cu utilaje speciale. Această pastă conţine şi resturi de piele și chiar de oase.

Salamul de vară conţine: 60% slănină şi şorici, 17% carne de calitate inferioară, adică ceea ce se poate prelucra din picioare și gât, mix de condimente (sare, boia, piper sau extract de condimente) aditivi care imită gusturile condimentelor, făină de soia 20%, antioxidanţi, colorant (carmin), glutamat de sodiu (E 621), nitriţi, nitraţi, pastă de usturoi, zahăr. Toate acestea se amestecă în malaxoare, apoi se ambalează în membrane artificiale, se zvântă şi se afumă industrial într-o cameră unde, teoretic, ar trebui să stea 4-5 zile. În unele cazuri, se adaugă agent de afumare.

Pastrama conţine: carne dezosată de la pulpă, spată şi muşchiul de pe spate. Se taie în şuviţe, se sărează, după care se trece printr-un sos condimentat cu praf de ceapă şi de usturoi, antioxidanţi, coloranţi, agenţi de afumare şi potenţiatori de gust. Carnea stă în acest sos timp de 3-5 zile, apoi se scoate şi se leagă cu sfoară. Se injectează cu o soluţie de saramură de 20-40%, apoi se ambalează în pungi de plastic, în vid. Afumarea se face cu fum lichid, care conţine cele mai cancerigene hidrocarburi – cele policiclice aromate.

Şunca ţărănească conţine: 70% carne procesată mecanic (are în compoziţie slănină, urme de oase, şorici), proteine din soia, toată gama de antioxidanţi, colorant (carmin). Carnea se injectează cu o soluţie de saramură, apoi trece în malaxoare de trei ori. Prima malaxare se face la o oră după injectarea cu saramură, a doua la 24 de ore după depozitarea la frig şi încă o dată la 48 de ore după maturare. Apoi, compoziţia se pune în forme metalice, care se ţin la un tratament termic de 75°C. După răcire, formele se ambalează în pungi de plastic, în vid.